Mihaela Panainte s-a născut la Bacău şi a ajuns în Cluj Napoca acum 8 ani, via Liceul de Muzică din Bucureşti. A intrat la Conservator, secţia canto, dar l-a absolvit la regie de Operă. De practicat, practică regia de teatru. Primul spectacol a fost de păpuşi, jucat într-un cabinet stomatologic. Pare a avea o predilecţie pentru locuri neconvenţionale: ultima ei montare, „Scaunele” de Eugene Ionesco, e pusă în scenă chiar într-o fabrică de scaune, cu materia primă, subansamblele şi instalaţiile pe post de decor şi muncitori din fabrică- actori. Mihaela Panainte este şi director la „Sala Mică” -primul teatru independent din oraş. Şi, deocamdată singurul care se poate lăuda cu o sală de spectacol proprie.
Z: Identifică, te rog, primul impuls de la care a pornit ideea la „Scaunele”.
M.P.: Când am început proiectul Sălii Mici, a trebuit să amenajez totul: podeaua, şapa, să procur echipamente, reflectoare. Îmi mai trebuiau ceva bani să plătesc sala, şi m-am adresat celor de la Fabrica „Antares”, care mă ajutaseră cu scaunele. Laczkó Csaba, proprietarul fabricii Antares dorea să-şi implice compania într-un proiect cultural, nu doar să dea bani ca sponsorizare. „Dacă îţi vine o idee îţi dau bani, dacă nu, nu”, mi-a spus. Mergând prin hala aceea, mă tot gândeam: „Ce ar merge cel mai bine într-o fabrică de scaune? Poate „Scaunele” de Ionesco!” Aşa am demarat.
Z: Cât a durat lucrul efectiv, de la prima repetiţie la premieră?
M.P.: Am început spectacolul în septembrie. Lucram zilnic, de la 6 dimineaţa, pentru că actorii aveau repetiţii şi la Teatrul Maghiar. Aşa că repetam până la 9. Cu muncitorii lucram după program. Între timp, actorul principal, care trebuia să fie Molnár Levente, a suferit probleme de sănătate. L-am înlocuit cu Loránd Farkas. Astfel a fost necesar şi să dau o nouă direcţie personajului. Alte câteva piedici au prelungit termenul de finalizare. Însă a fost spre binele spectacolului, pentru că am căpătat pe parcurs certitudinea că va ieşi ceva bun. Altfel se aşează lucrurile după două luni de repetiţii.
Z: De ce ai ales să colaborezi cu actori de la „Maghiar”?
M.P.: Lucrasem înainte cu actori ai Teatrului Naţional din Cluj. Am simţit că a fost o colaborare bună. În acelaşi timp, actorul român consideră absurdul lui Ionesco drept ceva pe care îl înţelege de la sine, o specialitate românească. Am vrut să deconstruiesc acest mit, să folosesc actori cărora să nu li se pară atât de natural Ionesco. Din acest motiv nu a fost uşor să fac acesta distribuţie. Pe de altă parte, nici nu doream ca personajele celor doi Bătrâni să fie jucate de oameni în vârstă. I-am găsit pe Emőke Kató şi pe Loránd Farkas.
Când i-am pus să citească prima oară, erau ca nişte copii care descopereau un lucru nou. Asta a împrospătat textul, l-a pus mult mai bine în valoare. Nu mă mai loveam, ca regizor, de nişte şabloane de interpretare, pentru că am pornit la descifrarea înţelesurilor împreună. Mă întrebau, de înţelesul şi semnificaţiile cuvintelor. În felul acesta, practic, m-au făcut şi pe mine să înţeleg limbajul lui Ionesco.
Z: Ţi-ai asigurat şi concursul unei scenografe de top, Carmencita Brojboiu.
M.P.: Am lucrat împreună pe când făceam asistenţă la regizoarea Mona Chirilă. În vară am sunat-o spunându-i că voi face „Scaunele” şi că aş vrea o instalaţie, nu o scenografie. Ea simte o atracţie pentru spaţiile neconvenţionale. Îi place să iasă din scena teatrală convenţională. Spre bucuria mea, întâlnirea noastră s-a dovedit foarte creativă. Ceea ce urmăream pentru spaţiu scenic s-a materializat perfect.
„Lumină care să taie”
Z: Ai gândit de la început că va fi o instalaţie, nu o scenografie?
M.P.: Da. Toate obiectele sunt găsite în fabrică, dar amplasamentul lor şi modul cum se combină sunt rezultatul lungilor ore în care am analizat spaţiul respectiv. Intenţia instalaţiei era să sugereze o stare cotidiană a spaţiului fabricii.
Am avut şansa descoperirii, în timpul lucrului, a unui alt tip de iluminat scenic. Spaţiul de joc fiind de factură constructivistă, cerea lumini care să taie formele, punând în evidenţă expresivitatea instalaţiei.
Pe parcursul repetiţiilor s-a născut în mine dorinţa să experimentez modalitatea de a simţi prezenţa actorului fără să-l vezi – să „vezi” spectacolul prin vocea actorului.
Aici, simt multe posibilităţi de expresie. Pornind de la iluminatul care nu evidenţiază în totalitate actorul. O iluminare a spatiului, a volumelor care creează atmosfera spectacolului.Un alt element foarte important este sonoritatea spaţiului, chiar cu disonanţele inevitabile într-un spaţiu care nu a fost destinat teatrului, vocea actorului e „spartă” în anumite zone ale spaţiului de joc. Îmi plac aceste disonanţe, mi se par expresive.
Z: Cum de au intrat muncitorii în proiect?
M.P.: Ideea a venit plimbându-mă prin fabrică. Nu am ştiut de la început totul în cele mai mici amănunte. Doar intuiam anumite lucruri. Viaţa şi contextul te ajută să contruieşti un spectacolul. Lipsa şi necesitatea pot produce idei valoroase. Am lucrat pe o stare de relaxare cu actorii, şi astfel apăreau situaţiile, acţiunile. Finalul nu l-am ştiut nici cu o săptămână înainte de premieră. L-am găsit în ultimele zilei. Dar asta nu m-a speriat.
Este foarte important să lucrezi pe o stare de relaxare, doar aşa îţi pot veni ideile.
Z: Şi muncitorii?
M.P.: Noi intram în fabrică odată cu ei, dimineaţa la 6 şi-i vedeam făcând scaune toată ziua. Îi priveam ca pe nişte făuritori de fiinţe. Metaforic scaunul e o stare de aşteptare, în lipsa omului, el devine un obiect lipsit de sens. Fiinţa care se aşează în scaun îi dă acestuia concreteţe, viaţă, relevanţă. Muncitorii aveau o naturaleţe, se bucurau de viaţă, erau autentici. Mă gândeam că eu lucram la „Scaunele” dar ei chiar le fabricau. Pe de altă parte, născându-se ideea, m-am gândit cum să-l scot pe muncitor din contextul lui cotidian, ca el să-şi împrospăteze concepţia asupra mediului în care trăieşte şi munceşte. Şi atunci am organizat o întâlnire cu muncitorii de la „Antares”. Le-am spus că pot participa la acest spectacol pe bază de voluntariat. S-au oferit 17 dintre ei, care după serviciu veneau şi repetau cu noi.
Marele Orator Mut
Z: Cum au reacţionat la anunţul tău?
M.P.: Am primit reacţii foarte bune din partea lor. După ce am început repetiţiile îmi spuneau: „Eu înţeleg ce vrea să spună Ionesco. Şi mie mi se întâmplă acelaşi lucru”. Să primesc asemenea răspunsuri înseamnă foarte mult pentru mine. După premieră mă anunţau că vor să-şi aducă familia la spectacol, adică la locul de muncă. Ce poate fi mai frumos decât acest lucru?!
Z: Marele Orator ca surdo-mut e încă o inovaţie…
M.P.: Printre muncitorii de care-ţi vorbeam era unul, David Ion Sabău, care tot încerca să-mi spună câte ceva, dar nu reuşeam să înţeleg ce. Colegii lui ziceau: „lasă, doamnă, că e surd şi mut!”. Plana o oarecare ironie asupra lui, din cauza handicapului. Eu căutasem Marele Orator vreme de 3 luni în persoana unui pitic. După atâta efort şi căutări, când l-am găsit, piticul a refuzat să vină la repetiţii. O lună de zile am fost panicată, „de unde să scot un alt pitic” era întrebarea zilei. Când l-am întâlnit pe Marele Orator, David Ion Sabău, am ştiut că el e cel de care am nevoie şi de nimeni altul.
Z: Nu te-ai lovit de o barieră psihologică lucrând cu el?
M.P.: Înainte să începem lucrul am discutat amândoi el. I-am spus: „să ştii că dacă noi, ceilalţi, vorbim, nu înseamnă că şi comunicăm “. A fost o mare bucurie să-l fac să înţeleagă că el, de fapt, nu are nici o problemă.
Z: Cum e să lucrezi cu actori, cu care ai un limbaj comun, de specialitate, dar, pe de altă parte, cu oameni din mediul muncitoresc, total exteriori acestei profesii?
M.P.: Eu m-am simţit foarte bine. Provin dintr-o familie de muncitori. Iar muncitorii au avut o atitudine foarte serioasă la repetiţii, şi-au asumat că vor să fie la fel de buni ca şi actorii, în ceea ce aveau de făcut, fără să trebuiască să-i conving. Când stăteau mai mult la repetiţii, dădeau telefon acasă: „nu pot să vin încă, suntem la repetiţii”. E interesant că se simţeau motivaţi într-un sens personal, şi că aveau senzaţia că în mediul lor de lucru se întâmplă ceva cu totul special. După o zi de muncă, soseau la repetiţii obosiţi. M-am gândit să danseze pe maşinăriile fabricii, pe muzică de jazz din anii ’50. Aşa s-au cristalizat momentele pe care le joacă ei.
Z: Ce va urma?
M.P.: O stagiunea de 10 luni, începând din ianuarie 2011, câte o reprezentaţie lunară cu „Scaunele” în decorul Fabricii de Scaune „Antares”. Vreau şi să dezvoltăm proiectul „Sala Mică”. În momentul în care am pornit acest teatru, am realizat că poate avea şi un rol social, de a coagula. Pentru mulţi din oamenii cartierului, plătitori de bilete, Sala Mică e primul teatru în care au intrat vreodată.
Z: Şi ca regizor?
M.P.: Aş vrea la anul să fac „Iona” de Sorescu.