Căutând o fotografie veche cu Poarta Munţilor din Bucegi am avut surpriza să găsesc, printre multele diapozitive pe care le făceam în urmă cu aproape 35 de ani, unul despre care îmi aduceam aminte ca prin ceaţă. Nu mă întrebaţi data exactă la care l-am făcut pentru că nu o mai ştiu. Cred că era prin 1977-78. Zic asta pentru că în luna ianuarie a lui 1977 îmi luasem carnetul de conducere. Puţin după aceea, dornic să văd cum se descurcă maşina pe drumuri grele de munte, m-am decis să parcurg Transfăgărăşanul. Ţin minte că am urcat dinspre nord, trecând pe la Bâlea, apoi am trecut tunelul şi am coborât spre Curtea de Argeş. La urcare totul a decurs perfect. La coborâre, însă, discurile de frână s-au încins, aşa că am folosit foarte mult frâna de motor. Când drumul a pierdut din pantă, cred că înainte să înceapă să meandreze, la nesfârşit, pe lângă malul lacului de acumulare de la Vidraru, am văzut o mulţime de maşini oprite pe ambele sensuri de mers. Ce o fi acolo?, m-am întrebat, că nu se vedea nici o parcare, nici o cabană, nici măcar un izvor de unde automobiliştii să-şi împrospăteze rezerva de apă. Nu m-am oprit. Şi să fi vrut n-aş fi avut unde!
Ursul de pe Transfăgărăşan
Am mai mers câteva sute de metri când, privind pe partea opusă deplasării mele, am văzut… un urs care se îndrepta în pas vioi spre parcarea improvizată! Am oprit şi i-am făcut o fotografie. Era o întâlnire inedită. Pe atunci urşii erau mult mai scumpi la vedere decât acum când verifică periodic ghenele de gunoi ale restaurantelor sau cămările pline cu bunătăţi ale gospodinelor din unele oraşe de munte! Când m-a văzut, ursul a venit lângă fereastra mea cerând, parcă, ceva de mâncare. Luat un pic pe nepregătite i-am oferit mărul din care nu muşcasem decât o dată. L-a lins, apoi mi-a lins mâna şi, probabil, neplăcându-i nici una nici cealaltă a plecat mai departe spre prânzul copios care-l aştepta aproape în fiecare zi, aşa cum am aflat mai târziu, la locul lui obişnuit de întâlnire cu turiştii automobilişti. Cu timpul ursul devenise atât de cunoscut încât lumea i-a dat chiar un nume. Odată îl ştiam dar acum, după atâţia ani, l-am uitat. Pentru mine el a rămas pentru totdeauna Ursul de pe Transfăgărăşan.
P.S. Şi cum legea seriilor funcţionează de fiecare dată, la puţin timp după ce am descoperit acel vechi diapozitiv, intrând pe blogul domnului Mihai Constantinescu, preşedintele Clubului Alpin Român Secţia Universitară Cluj, am descoperit Ursul de pe Valea Gălbenelelor, pe care, dacă aveţi timp, îl puteţi admira şi dumneavoastră aici.
1 comment
In cartea „Freamatul muntilor” a lui Aristide Sravros – un excelent observator si cunoscataor al vietii salbaticiunilor padurii, povesteste la pag. 170:
„…pe Transfagarasan, am fost urmarit de un ursulet si am fost nevoit sa-i dau tot ce aveam de mancare. Pana la urma mi-a smuls din ranita si o trusa in care era si pasta de barbierit. Mai tarziu, in aceeasi zi, unii turisti, care stiau ca-s vanator, mi-au povestit ca au vazut, langa parau, un urs care avea spume la gura…. Au luat-o la fuga crezand ca e turbat…”