“Nu știu dacă am ceva de spus despre asta”, îmi spune des un prieten fotograf când îl chem cu mine în fel de fel de locuri. În unele am ajuns, în altele ba. Mă întreabă: tu ce ai de spus? Nimic. Adevărul e că, în momentul ăsta, nu am de spus nimic (sper că doar încă, și la un moment dat voi avea), și nevoia asta de a călători e doar un act egoist, o doriță sufocantă de a vedea (uneori iar și iar), de a cunoaște, de a înțelege, de a fi pe drum. Mi s-a întâmplat de mai multe ori ca, bolnavă fiind, în momentul în care a pornit autobuzul, sau avionul, sau mașina să mă fac bine ca printr-o minune.
Dar prea rar simt nevoia să împărtășesc. Prefer să spun prietenilor și să spun poveștile mici, neînsemnate, dintr-un tot uneori atât de compleșitor încât nu știu de unde să-l iau. Unde îi e începutul și finalul. Același prieten a spus o dată: fac tot mai multe poze în ultima vreme, dar fără aparat. Și eu scriu mult, enorm, scriu foarte des, dar numai în gând. Uneori cu gura, dar și atunci, cum am spus, poveștile mici. Aceleași mereu, de teama să nu greșesc înțelesul poveștilor mari. Nu le pot spune încă. Nu vreau să văd locuri și lucruri pentru că am ceva de spus, ci pentru că vreau să mi se spună deocamdată. Vreau să aud, să văd și poate cu mult noroc să înțeleg unele dintre poveștile lumii.
Despre un lucru însă văd că îmi place să vorbesc, dar nu aici, acasă, ci acolo, departe, printre oameni din toată lumea. România. Nu România ca “acasă”, ci ca pe un loc pe care încet încep să-l înțeleg și pe care vreau să-l împărtășesc. Mi se întâmplă de foarte puțin lucrul ăsta și încă nu știu ce înseamnă. Nu mi-e dor de casă, dar uneori mi-e dor de România când sunt plecată. Așa cum mi-e dor de toate locurile care mi-au spus ceva cândva. Și de multele locuri pe care nu le-am văzut, dar la care visez.
….
Acu vreo doi ani a trebuit să scriu un review de carte de călătorie. A trebuit să aleg între “Mănâncă, roagă-te, iubește” a lui Elizabeth Gilbert și “Rostul lumii” a lui Nicolas Bouvier. Mă bucură enorm până în ziua de astăzi că am ales cartea lui Bouvier, care a fost una dintre cele mai inspirante cărți pe care le-am citit vreodată și e cu siguranță una dintre cărțile pe care le voi pune la 80 de ani pe lista celor care mi-au schimbat rostul și drumul vieții. Nu mai găsesc textul inițial, dar am scris și pe un vechi blog de-al meu despre carte:
La numai 24 de ani, ziaristul elveţian Nicolas Bouvier, împreună cu prietenul lui, pictorul Thierry, au pornit într-o călătorie care a durat 1 an jumate, din Belgrad până la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Se întampla în 1952 şi ei conduceau un Fiat Topolino vechi. Cartea a scris-o 10 ani mai târziu şi e plină de detalii, de atmosfera, de personaje vii şi de poveşti extraordinare sau obişnuite pentru o astfel de călătorie, toate văzute cu maturitate şi detaşare. Cei doi au pornit spre India cu bani pentru numai 4 luni. Restul i-au făcut pe drum. Nicolas încerca să vândă reportaje de călătorie în marile oraşe unde au poposit (adesea fără prea mult success, însă), iar Thierry încerca să vândă picturi. Au cântat şi desenat pentru bani, au fost primiţi şi ospătaţi în casele oamenilor, s-au îmbolnăvit şi au fost fericiţi.
Motto-ul cărţii este un citat din Shakespear: I shall be gone and live or stay and die. Iar în cuvânt înainte, Bouvier spune: O călătorie nu are nevoie de motive. Şi dovedeşte, în scurt timp, că-şi este sieşi suficientă. Crezi că vei face o călătorie, însă curând pricepi ca ea, călătoria, e cea care te face – sau te desface.
Drumul celor doi te ţine cu sufletul la gura, apoi te pierde în cele mai amănunţite detalii ale unul colţ de lume şi te face să visezi. Uneori te trezeşti tu însuţi în lumea aia, veche şi depărtată. Cunoşti mirosul Belgradului de acu 60 de ani, cântelecele ţiganilor sârbi, Turcia, iarna în cartierul armenesc din Tabiz, în Persia, apoi drumul chinuitor prin Sahara, Teheranul colorat şi gălăgios, plin de ghinioane pentru cei doi, sau Kabul-ul, o oază cosmopolită în inima lumii. După Afganistan, Bouvier a călătorit mai departe singur. A mers în India, Ceylon, apoi a urmat Japonia, călătorii care au fost povestite în două alte cărţi.
După ce ai terminat de citit Rostul lumii îţi dai seama că mai ai o singură soluţie ca să-ţi regăseşti liniştea: să începi să-ţi faci planuri şi să pleci în lume.
În urmă cu niște zile am hotărât să dau o șansă și poveștii Eat, pray, love, așa că am văzut filmul și m-am bucurat că nu am citit cartea, pentru că povestea mi s-a părut un mare și gras clișeu vestic. Pe lângă că nu mi-a plăcut niciodată de Julia Roberts care joacă personajul principal (cu excepția rolului din filmul Closer), parcă așteptam mereu să aud din off un text ironic ala Woodie Allen. Pe scurt, ea divorțează de soțul cu care e nefericită, are o mică relație eșuată după care pleacă un an în lume, în Italia, India și Indonezia. Filmul crează o frumoasă carte poștală pentru Roma încât te face să deschizi site-ul de la wizzair și să-ți cumperi pe loc un bilet de avion (care costă doar 140 lei dus întors luna viitoare), iar imaginile din Bali și India sunt de-a dreptul minunate (biletul de avion costă cam mult). Însă finalul e deziluzionant. După ce călătorește, mănâncă, se roagă, își găsește fericirea doar când întâlnește un alt tip. Ok, tipul e jucat de minunatul și preferatul meu actor Javier Barden (deși îmi pune niște semne de întrebare decizia lui de a juca în siropul ăsta de film). Pot doar să-mi închipui cum noua ei relație se va sfârși, fiind urmată de o nouă dramă, iar călătoria asta nu-i va fi folosit la nimic.
Amuzant a fost că i-am scris un mail unui prieten care urmează să se mute la Roma după doi ani de Sudan și i-am spus că văd orașului lui în film și mi s-a făcut poftă să merg acolo. “Îl știu pe bărbatul de care a divorțat în realitate”, mi-a scris el. “A fost șeful meu.”
1 comment
andreea, ai fost printre primii care ai sărit în ajutor, mersi