La trei săptămâni după ascensiunea pe Kili, am vorbit la telefon cu Gelu, unul dintre membrii „echipajului”. Gelu e un tip foarte reflexiv, nu vorbeşte decât dacă e puţin stârnit. Eu ştiam înainte de a pleca ce mult îşi doreşte să fie sus, mai încercase şi alte rute înalte, dar povestea că la 4.700 de metri a avut dureri îngrozitoare de cap şi că se teme de ceea ce ar putea urma pe Kilimanjaro. Am discutat noi mai mult despre asta, i-am explicat că trebuie să-şi impună un autocontrol psihologic. Este uimitor cât de bine a reuşit să-şi adune energiile şi să finalizeze o tură grea, pe vreme proastă.
A fost cea mai puternică experienţă din viaţa mea. Într-o singură zi am trecut prin toate stările posibile – derută, abandon, bucurie intensă, furie, agonie, extaz… Când am plecat de la Kibo Huts (n.r. ultima cabană, de la 4750 de metri, locul de unde se pleacă în ascensiunea finală spre Uhuru Peak – 5895 m) nu mă mai gândeam la nimic, încercam doar să-mi potrivesc ritmul după paşii lui Frankie. N-am mai vorbit cu nimeni, stăteam cu ochii pe Frankie, să nu-l pierd prin negura nopţii. Nu ştiu cum erau ceilalţi. Nu vedeam absolut nimic, aşa era de întuneric. Faptul că am plecat la 11.00 seara, pe ninsoarea aia, cred că m-a ajutat. A fost greu când am văzut că zăpada se face de 50 de centimetri şi, de vreo câteva ori, am avut senzaţia că nu mai pot să respir. Mi-am scos cagula (n.r. passe-montaigne) ca să scap de starea aceea ciudată de sufocare.
La Gilman’s Point (5681 m), când se făcuse deja ziuă, a fost şi mai ciudat, nu ştiu ce se întâmpla cu mine, ceilalţi mi-au povestit că au discutat foarte serios ce să facă: să se întoarcă sau să meargă mai departe? Eu n-am auzit nimic din toate astea şi, după ce am plecat, nu ştiu cum am mers. Nu mai simţeam nimic – păşeam automat, ştiam că suntem cu toţii epuizaţi, eu ştiam că sunt aproape terminat, dar repetam mereu în minte:„I’ll be on the top!”, „I’ll be on the top!” – a fost un exerciţiu destul de bun… Gerul îmi paralizase orice putere de concentrare… Mai era şi respiraţia. Cred că m-am aclimatizat destul de bine… n-am mai avut dureri de cap!
După ce am ajuns pe vârf, pentru mine s-a întâmplat ceva inexplicabil, ce cred că tu ai mai simţit şi altă dată – a fost o descărcare atât de mare de adrenalină – deşi fusesem complet epuizat, timp de 45 de minute am avut o stare de bine extraordinară. Poate ştii şi tu… a fost bucuria aceea greu de spus în cuvinte, starea aceea de euforie care nu se compară cu nici un sentiment de pe lumea asta…Eu mă pregătisem pentru summit cum am putut mai bine. Am ajuns la Kibo Huts (4750 m), pe la ora 4.00 după-amiaza, am mâncat ceva şi, de atunci, n-am mai făcut nimic. M-am aşezat în pat să mă odihnesc – nu dormeam, că n-am putut – stăteam aşa în pat, încercam să-mi conserv energia. Nici n-am mai mâncat… Apoi a venit ora de plecare, ştii că ne-am dat mâna şi eu am fost gata printre primii. De-abia după ce m-am întors mi-am dat seama că n-am mai mâncat de 24 de ore… N-am avut poftă de mâncare! Şi, totuşi, am rezistat. Kilimanjaro a fost cel mai frumos traseu din viaţa mea – n-am să-l uit!
În primul rând, sub aspect psihologic, din tura asta am învăţat foarte multe. Am învăţat să mă cunosc – nu mă ştiam aşa! Mă gândesc forte-foarte serios să-mi schimb serviciul… Am câteva idei… În viaţă, merită să faci ceea ce-ţi place! Ia, zi-mi şi mie, cum e pe Aconcagua?
Gelu nu e un montaniard. Aparent, nu ştii ce să crezi despre el – nu dă doi bani pe îmbrăcăminte, a fost singurul care a ales să facă tura cu haine mai mult de împrumut… Mi-a plăcut ideea de a alimenta visul unui om care merge pentru a-şi testa potenţialul, nu ştie dacă va reuşi sau nu, dar încearcă bazându-se pe o logistică „de împrumut”… Până şi bocancii au fost de bogdaproste! (am trecut şi eu prin asta – când am plecat spre Mont Blanc nu aveam aproape nimic, dar cred că nimeni nu a trăit mai intens expediţia aceea! Aveam o motivaţie!!! Ce puteam să pierd? Aproape nimic nu era al meu!)
Chiar şi în seara când trebuia să plece pe vârf, am descoperit că n-are pufoaică, lanternă frontală… am povestit noi ce trebuie să-şi ia, cum să-şi dozeze efortul, ce să bea, să nu rişte să facă vreo criză de hipoglicemie, le-am dat mierea şi ciocolata pe care o mai aveam…
Povestea lui spune mai mult decât orice: ca să reuşeşti ceva, trebuie să-ţi doreşti foarte mult! Trebuie să şi sacrifici altceva, nu poţi să le ai pe toate. Recompensa nu vine deodată, trebuie timp să te împaci cu tine, să te analizezi, să înveţi să iei deciziile potrivite. Dar, chiar şi atunci când nu ştii care este miza, merită să încerci! Finalul poate fi mai frumos decât te-ai fi aşteptat vreodată…
1 comment
Multumesc, Adi Negrean, pentru popularizare!
Tot oamenii de munte sunt cei mai cooperanti!