Stimulat, spune el, de textul meu cu Dan Anca, un cititor al PMOB din Oxford, pe nume Dinu, a scotocit și el prin cutia cu amintiri. Și a găsit acest text, scris cu mulți ani în urmă, pe vremea cînd Dinu locuia în Cluj, în Grigorescu. Mie mi-a plăcut acest material, pe care vi-l redau așa cum l-am primit (și, din cîte am înțeles, așa cum a fost el scris cu mulți ani în urmă). Ia să-l vedem:
Tunar”U”l (e titlul autorului)
Era într-o sîmbătă sau duminică de vară, nu mai ţin minte exact, că am avut nota 4 la memorie. Ştiu doar că era seară, iar noi eram nişte puşti obosiţi şi transpiraţi după peste două ore de bătut „loabda” pe asfaltul de la Stiinţele Naturii. După cele trei fluierături scurte ale serii, care ne ameninţa astfel că vine mă-sa, noaptea, şi ne ascunde mingea, încheiasem la egalitate (14-14) meciul amical interblocuri în care ne rupseserăm cu darnicie „cotoaiele”. Dar, ştiţi cum era pe vremea aia fără calculatoare: parcă nu te-ai fi dus de tot acasă, chiar dacă de la etajul 9 te striga insistent o rudă feminină foarte apropiată, pe care te făceai că n-o auzi. Aşa că am rămas vreo cîţiva să mai tragem cu piciorul la poarta de handbal şi să ne mai radem.
Bănuiesc că n-am tras noi foarte convingător sau făcea minuni frate-miu în poartă (se credea Vasile Iordache, că era prea scurt ca să fie Silviu Lung). Cert este că anemia noastră a revoltat pe cineva. Preocupaţi să trimitem mingea în sîrma ghimpată din spatele porţii, n-am dat importanţă cuplului de oameni mari, îmbrăcaţi la 3-4 ace, care traversa în diagonală terenul, în drum spre casă. Doamna era subţire, siluetă, dar el era robust, bine-făcut, puşca costumul pe el. Şi era revoltat. „Ce şuturi la poartă-s ăstea, măi copii? Ia, daţi-mi un pic mingea!”. Dăm mingea „acolo”, întrebîndu-ne dacă nenea ăsta necunoscut, cam roşu de etilic la faţă, proaspăt întors de pe la vreo nuntă eşuată, n-o să scoată vreo şurubelniţă din jeb ca să ne ciuruiască mingea… Omul se desface la haină (nu i se vede nicio şurubelniţă), pune talpa pantofilor negri (pentru ocazii) pe minge şi se uită cruciş la poartă. Decide că poarta e prea aproape, imaginea ei e cam tremurată, aşa că se retrage la vreo 25-30 metri de ea şi de frate-miu, portarul. Avîntul nu e prea mare (omul vine de la nuntă, nu v-am spus?), de vreo 2-3 paşi. Apoi păleşte mingea. Da’ cine naiba credeţi că a reuşit să vadă mingea?! L-am văzut numai pe fratello cu mîinile date pe spate, îndoite ca metalul incandescent bătut de ciocane, strigînd „aaau!!!”. What?, am fi exclamat, dacă am fi ştiut pe atunci engleza. Ne uităm la şuteur ca la felul patru. El nu se uită la noi. E total nemulţumit, murmură supărat. „Nu-i bine! Nu-i bine! Daţi mingea încoace!” Dăm mingea „încolo”, mutulici de uimire. Nenea opreşte mingea şi-şi scutură nervos pantofii de dans. Rămîne în şosete. Acelaşi avînt scurt şi apoi… BUBUITURA, a cărui ecou a bîntuit printre blocuri cel puţin o jumătate de oră. Si în ziua de azi mă gîndesc cît noroc a avut frate-miu în seara cu pricina. Încă mai poartă un cap în prelungirea gîtului. Cred că şi acum mai aude şuieratul obuzului care i-a trecut pe langă ureche…
În timp ce noi eram ocupaţi să rămînem cu gura căscată şi ochii plouaţi în ea, omul şi-a adunat pantofii, i-a pus aproximativ la loc în picioare, şi-a luat nevasta de braţetă şi s-a îndepărtat agale spre portiţa şcolii. Ca să nu murim proşti, s-a oprit după cîţiva metri, s-a întors spre noi, tinerii fotbalişti muritori de rînd şi ne-a zis cam aşa: „Mergeţi acasă şi spuneţi taţilor voştri că l-aţi văzut şutînd pe Paul Marcu! Auziţi? PAUL MARCU, cel care a jucat fotbal la „U”!”. Ne-a făcut un vag semn de rămas-bun şi s-a îndepărtat, lăsîndu-ne să ne continuăm copilăria cu şuturi anemice.
Şi atunci am văzut aievea CARICATURA. Infocat chibit, tatăl meu adunase peste 300 numere dintr-o revistă de fotbal extraordinară, născută cam deodată cu mine (înainte de 1970), pe care le citisem şi răscitisem toată copilăria mea. Acolo găsisem caricatura: un jucător bine-clădit, cu musculatura numai… muşchi, care trăgea la poartă. In locul piciorului de şut, caricaturistul desenase un tun.
„Nenea, dumneavoastră sînteţi fotbalistul cu picior de tun?”, am strigat în gînd în urma nuntaşului. Nu m-a auzit…
Paul Marcu a fost vecinul meu. Se mutase în blocul pe care-l uram pentru că se lăsase construit pe Grădina babii, terenul denivelat, dar cu iarbă, pe care jucam fotbal cînd ne alungau cei mari din curtea şcolii.
Ulterior, l-am avut profesor de chimie. Nu te încumetai să copiezi la el decît dacă erai disperat sau peste 100% tîmpit. N-am văzut în viaţa mea un profesor care să te prindă atît de uşor. Erau zile cînd intra în clasă şi ne întreba: „Ce facem azi? Chimie sau spunem bancuri?”. „Bancuri! Bancuri!”, o muşcam noi. Şi începea lecţia de chimie…
Cînd i s-a născut fetiţa, am primit cu onor sarcina să cumpăr şampanie. Cred că am golit vreo 3-4 magazine din Grigorescu şi portmoneul lui Marcu.
Am aflat întîmplător că s-a stins, întîlnindu-mă prin cartier cu soţia dînsului. Şi am fost foarte trist. Se dusese nenea ăla de demult, cel mai bun şuteur pe care l-am văzut vreodată…
(Dinu-din Oxford)
PS Sugestia lui Dinu a fost ca oamenii care sînt depozitarii unor astfel de amintiri cu mari personalități să-mi trimită textele pe CONTACT. Nu am nimic împotrivă, aștept.

2 comentarii
Foarte bun text! Ce parfum.. Am eu o bănuistică despre cine e Dinu şi am şi un plan. O să vedeţi! Pînă atunci, îmi place de noi, suntem foarte Oxford. Consider.
A fost foarte placut si in acelasi timp foarte emotionant sa citesc amintirile domnului Dinu despre tatal meu…
Va multumesc din suflet domnule Blag pentru ca ne-ati impartasit si noua aceste amintiri!
Va multumesc domnule Dinu pentru cuvintele frumoase despre tata!
Cu respect,Alexandra