Se lăsa întunericul când ne pregăteam să trecem graniţa. Niciodată nu mi-a plăcut acest exerciţiu. Întotdeauna el mă făcea să-mi dau seama că oricât de liber aveam eu impresia că sunt, tot într-o „închisoare” trăiesc. Prin memorie mi se perindă imagini ale gardurilor de sârmă, care, în tinereţea mea, despărţeau România de „suratele-i vecine şi prietene”.
Paşapoartele la control aud ca prin vis. Îl dau deschis la poză, apoi mă cufund iar în amintiri. Secvenţial văd zidul Berlinului, văd oameni care erau hotărâţi să-l dărâme, fiecare cu ce avea la îndemână. Apoi imaginea se schimbă brusc. Văd Podul de Flori de peste Prut; văd alţi oameni încercând să treacă apa, care pe pod, care agăţati pe exteriorul lui, care cu bărcile, care înot; îmi vin în memorie chipul şi cuvintele poetului Grigore Vieru, dar şi cuvintele celorlalţi fruntaşi basarabeni din anii ’90… Mulţumesc. Puteţi trece, aud din nou vocea grănicerului.
Afară întunericul a devenit de nepătruns. Doar stelele strălucesc pe cerul senin. Încerc să desluşesc ceva prin preajma şoselei. Nu reuşesc şi mă mângâi cu gândul că mâine, când şi la Chişinău va răsări soarele, mă voi putea bucura de excursia care abia începuse.
Fiind între vis şi realitate nici nu realizez când ajung la marginea celui mai mare oraş din Basarabia. Cu cei 780 de mii de locuitori, Chişinăul ar fi fost a doua mare aşezare a ţării dacă Basarabia ar mai fi făcut parte din România.
Alecu Reniţă
Excursia este scurtă şi programul încărcat aşa că nici nu ne cazăm bine în elegantul hotel Vila Verde că şi trebuie să mergem într-o cochetă sală de conferinţe unde domnul Alecu Reniţă ne va face cunoştinţă cu ţara sa, cu ţara noastră. Încă înainte să ne vorbească, domnul Reniţă ne pune să ascultăm un cântec. În primul moment nu înţeleg despre ce este vorba, dar repede îmi dau seama că din boxe vine imnul Îndemn la Unire scris pe versurile lui Nicolae Dabija şi interpretat de corul liceului Prometeu din Chişinău. La auzul lui nu-mi pot opri lacrimile care-mi inundă sufletul. De continuarea expunerii îmi aduc aminte ca prin ceaţă. În urechi îmi răsună, iar şi iar, glasurile copiilor, versurile lui Nicolae Dabija…
Sâmbătă, a doua zi a excursiei, am străbătut Chişinăul, oraş frumos cu clădiri vechi, bine păstrate, oraş care, cel puţin la prima vedere, n-a fost atins de febra demolărilor, aşa cum a păţit Bucureştiul în vremea comuniştilor. 
În periplul nostru suntem însoţiţi de domnul Andrei Smântână, un om care ştie foarte multe lucruri despre locurile pe care le vom vizita şi cu care ai întotdeauna ce discuta.
Catedrala Mitropolitană
Vedem, rând pe rând Catedrala Mitropolitană, statuia lui Ştefan cel Mare, Parcul Central cu Aleea Scriitorilor. Ne plimbăm pe străzile care freamătă de lume, intrăm în magazine şi în târguri, admirăm florăriile.
Între timp colegii noştri de AJTR şi excursie – distinse cadre didactice de la ASE, Dimitrie Cantemir, Spiru Haret, Româno-Americană, Facultatea de Geografie etc. – au o întâlnire cu studenţii şi omologi de-ai lor din Chişinău, cărora le-au adus în dar o mulţime de cărţi. Atmosfera caldă îmi umple inima de bucurie. În partea a doua a zilei facem o plimbare prin Mileştii Mici, vestitul oraş subteran al vinurilor din Basarabia.
Duminică am plăcerea să pot sta ceva timp în preajma marelui patriot basarabean, Alecu Reniţă. O reflecţie a sa, spusă cu voce tare, mă pune pe gânduri. „Zeci şi zeci de ani oficialităţie au spus basarabenilor că poporul român le este cel mai mare duşman”.
Mileştii Mici, afară...
... şi în subteran
Revelaţia este cumplită. Îmi dau seama că tot zeci şi zeci de ani conducătorii noştri iubiţi ne-au indus, între altele, ideea că Basarabia nu există. Cei care au făcut şcoala pe vremea comuniştilor îşi amintesc, probabil, că pe hărţile României, care existau în fiecare sală de clasă, în partea de nord şi în partea de est a ţării scria, cu litere mari, depărtate unele de altele, doar U R S S!
Crucea de deasupra Mânăstirii Rupestre
Nu-i mai puţin adevărat că cine a dorit să afle adevăruri pe care puterea de ieri, ca şi cea de azi ori dintotdeauna, încearcă sa le opacizeze, a putut ajunge şi la alte surse decât caii verzi pe pereţi…
Mânăstirea Rupestră de la Butuceni
Restul plimbării prin Basarabia s-a desfăşurat cu viteza sunetului! Mai întâi am vizitat Orheiul Vechi şi ne-am recules câteva momente în Mânăstirea Rupestră de la Butuceni, mânăstire săpată în stâncă la mare înălţime deasupra cursului meandrat al Răutului, am ascultat contracronometru informaţiile pe care un călugăr ni le-a dat la Mânăstirea Curchi, am admirat Mânăstirea Căpriana într-un splendid şi sângeriu apus de soare, am făcut fotografii…
Mânăstirea Curchi
Mânăstirea Căpriana
Tot la îngemănarea zilei cu noaptea am trecut din nou frontiera. În atmosfera caldă din maşina unde cu deosebită bunăvoinţă ne-a invitat domnul George Sorin Nicolescu, directorul general al SC Olimpic Internaţional Turism SRL, gândul îmi zboară înapoi spre o altă vorbă pe care ne-a spus-o Alecu Reniţă: „În această excursie aţi plecat de acasă şi aţi ajuns acasă!”
Aproape tot aşa am simţit şi eu gândindu-mă la oamenii, la locurile pe care le văzusem în ultimile două zile, la doamna în vârstă care, cu sfială, m-a rugat să n-o fotografiez. Şi chiar aşa ar fi dacă nu ne-ar mai răsuna în urechi vorbele plate şi total lipsite de sens: Paşapoartele la control…
2 comentarii
Treceti Prutul, dragi prieteni români, Basarabia este atât de vie! Probabil că nici un teritoriu românesc n-a fost mai încercat decât micuţa, curata nostră Basarabie… E-o bucurie să stai printre oamenii aceştia. Sunt adevăraţi. Sunt calzi… Şi simţi în pieptul fiecăruia o inimă de frate.
Minunat acest articol… Şi atât de necesar!
Chiar aşa! Pentru ce ne-or fi trebuind paşapoarte, când noi doar atâta ştim – să ne îmbrăţişăm şi să ne dăm mâinile ca fraţii!
Basarabia este atât de vie! Ştiţi de ce? Pentru că în pieptul fiecărui român – fie că-i de-aici, fie că este de peste Prut – bate cald o inimă de frate!
Am trăit dureroasa senzaţie de a trece graniţa „de-acasă, acasă”, pe la începutul anilor ’90. Apoi, dureroasa experienţă din Academia de ştiinţe de la Chişinău, unde tov. şef de departament vorbea exclusiv ruseşte!? Sau cea cu bulgarul cu care am fost vecin pe autobuz între Chişinău şi Beleaevka. După ce a fost taciturn în prima jumătate de oră, a devenit brusc, un jovila şi simpatic de mama-focului. „Nu am ştiut cine sunteţi” – şi-a justificat el schimbarea!