Așa cum stă acum, cu obrazul lipit de cobza lui, parcă ar fi un sacerdot trac transpus pe aleea cu nuci de lângă Mănăstirea Hurezi din alte vremuri, de demult – tocmai din timpul lui Burebista și al carurilor alegorice… Cobza lui… e singurul limbaj pe care-l știe grăi dumnezeiește!… o păstreză cu sfințenie, pentru că i-a fost dăruită în urmă cu 30 de ani de către Cornel Bălosu, starostele Secției de Etnografie, de îndată ce i-a simțit “aplecarea” spre viersul care curge duios, coborând de pe corzile ce vibrează într-un fel anume, doar de el știut, atunci când se așează – în genunchi, uneori, ca pentru o rugă – și le atinge ușor… Meșteșugul cântului vechi, cu inflexiuni trace, îl știe de la Ion Șerban de la Craiova – Tarzan din Cartierul Fața Luncii…
Poartă pe umeri ipingeaua de culoatea sângelui, veche de 140 de ani – singura sa carte de vizită. În ochi are ceva din privirea rătăcită prin depărtări a haiducilor lui Iancu Jianu, iar în glas tânguirea apelor Jiului… Culege folclor de 37 de ani, cu frenezia cu care copiii își rânduiesc jucăriile fiecare la locul ei… ”Iancu Jianu” de la Amărăști, ”Omule cu caii buni”, de la Dăbuleni, învățată de la Minuță Oprea, ”Căprioară, surioară” sunt câteva titluri din repertoriul unui artist care nu cântă niciodată în Playback și care a adus pe scenă, mereu, doar melodiile culese și înregistrate de el. Versul simplu, nesofisticat, capătă o noblețe rară atunci când se creează rezonanța cu acordurile la cobză:
”Așteaptă-mă, dor, că vin
De-aș veni cât de târziu!
Așteaptă-mă, c-am plecat,
De-aș veni cât de-nserat!
Sus mi-e luna, jos mi-e dorul
Departe-i mândra cu dorul!
Departe – mândra – departe
Două dealuri ne desparte…”
Cântul eroic amintește de haiduci care au rămas vii în memoria colectivă. Versurile sunt de o naturalețe care îți aduc protagonistul aproape de suflet, prin simpla strigare a numelui său sau prin dialogul netrucat:
”– Iancule, dă unde vii?
– Di la Olt mă trag, la Jii.”
Ion Crețeanu coordonează tarafurile din Morunglav (Olt), Grecești (Dolj), Albotina (Bulgaria), pe Valea Timocului. Este rapsodul care nu s-a mulțumit să caute doar folclorul din zona sa etnică, ci a adulmecat rădăcinile etno-folclorice ale tuturor românilor din jurul României. Pasiunea pentru ritmurile vechi, autentice, i-a purtat pașii până în Italia (Penne – Pescara), Spania (Valencia), Bulgaria (Sofia și Vidin) sau Moldova (Chișinău). Ion Crețeanu din Voineasa – acest ”Grigore Leșe al Sudului” a ajuns cu concertele până la Teheran (Iran) și a cântat în cadrul Festivalului Internațional ”Enescu și muzica lumii”, ediția a XI-a. Numele său a apărut pe lângă nume de mare rezonanță în cultura română, cum ar fi Felicia Filip. În fotografiile realizate alături de Tudor Gheorghe și de Dorel Vișan vibrează de emoție. Îi simte aproape pe marii făuritori de cultură – a defilat 30 de kilometri, în pas cu Marșul Cultural ”Nichita Stănescu”, organizat în memoria poetului în data de 27 martie 2010 şi desfăşurat pe un traseu cuprins între Şişeşti și Drobeta Turnu Severin. A fost invitat să cânte împreună cu ansamblul „Maria Tănase”…
Pentru Ion Crețeanu, ipingeaua este asemenea straielor preoțești, iar cântul e un fel de litanie. Prin felul său de a fi, crede în noblețea lucrurilor simple din care răsare rezonanța sublimă. Este modest, un pic aplecat spre cunoașterea de sine, spre introspecție.
Nu se joacă deloc cu vorbe mari – poate că operația pe care a suferit-o în urmă cu 8 luni l-a ajutat să caute altfel sensul ascuns al lucrurilor, pentru că are o credință a sa, în oameni și în destinul lor: „… Suntem pe drumul desăvârșirii(…). Mergem asimptotic, fiecare luptă cu sine, fiecare luptă cu bucuria pe care i-a lăsat-o Dumnezeu, unii cântă, alții scriu, alții pictează… Drumul acesta al Desăvârșirii este – dacă vreți – ca unul al mânturii…”
La marșul din 2010, un marș al mântuirii la care Ion Crețeanu s-a simțit ca la o procesiune religioasă, Adam Puslojic din Valea Timocului, și profesorul Titu Dinuț din Șișești, la care poposea Nichita în 1981, și Ion Crețeanu cu cobza sa, au vibrat pentru același crez – dragostea de frumos.
“Eu nu sunt altceva
Decât
o pată de sânge
care vorbeşte” îi scria Nichita Stănescu lui Adam Puslojic, în 1978…
Ion Crețeanu în ipingeaua sa roșie nu este altceva decât o pată de sânge care cântă. Dar cântul său e rupt din ceruri!
Post scriptum: Tot căutând şi alte informaţii despre Ion Crețeanu, am găsit pe sursa You Tube o emisiune deosebită, transmisă pe Tele U Craiova, pe care, dacă aveţi timp, vă invit s-o urmăriţi.
