Despre oameni… eu scriu greu! Am scris despre lucruri, despre emoţii, despre munţii mei sau despre obiceiurile băştinaşilor de prin Anzi, Kilimanjaro, Caucaz sau Alaska. Da – îmi place să „studiez” oamenii, poate chiar să-i „provoc” la conversaţii incitante – dar nu le invadez universul şi, mai ales, mă feresc să-i „dau în vileag”! Îi las să-şi depene ei povestea… în felul lor! E mai bine aşa – spun ei ce vor, cu vorbele lor, uneori calde şi repezi, alteori mai deocheate (aşa-i omul – la un păhăruţ de răchie se mai şi înfierbântă un pic!) iar eu doar ascult şi gândesc la întâmplări care sunt şi n-or mai fi sau care tocmai or să vină… … De aceea, a scrie despre oameni şi despre felul lor e pentru mine cel mai greu meşteşug de pe lumea asta!
Ş-apoi… când întâlneşti aşa, pe cineva! Şi simţi că e cumva… mai altfel! D-apoi cum să nu fie şi mai greu! Cum să nu-ţi fie ciudă că poate nici n-ai să zici ce trebuie sau că o să le încondeiezi prea tare…
Eeeei, cam aşa cu primarul de la Horezu! A fost vorbă că n-am să scriu nimic – nici de rău şi nici de bine! Şi chiar că vorbă fuse, fiindcă un an de zile eu n-am zis nimica… Nu am făcut fotografii, pentru că nu mă lasă… zice că nu-i place să-l vadă lumea în presă! Dacă aşa vrea el, eu l-am lăsat! Chiar ş-acum, poate c-ar trebui să tac!
Dar omul ăsta are ceva care te face să speri că lumea nu-i chiar aşa… tocmită la-ntâmplare şi că toate au un rost… E tânăr Constantin Niţu şi n-are nimic din ce au toţi primarii. Tinereţea lui emană multă energie. Vorbeşte apăsat şi are în voce inflexiunile acelea ale muntenilor, ale vaideenilor şi hurezenilor în mijlocul cărora îşi duce traiul. Zice că-i neam de sârbi – după bunic – se şi vede… în felul cum îşi ţine capul sus, trufaş. Da’ şi încăpăţânat îi… cât încape! Când îl vezi aşa, ’nalt şi spătos, parc-ai crede că nu-i făcut decât să ducă poveri sau să lucre tătă zâua, nicicum să predea matematici (că-i profesor!) sau să-şi bată capul cu treburile primăriei, ori să reflecteze şi să facă glume, cum îi e obiceiul. Îi şade bine aşa cum e şi nici nu-ncearcă să fie altfel. Cum îi, cum nu îi, Dom’ Primar pare să le aibă pe toate şi nici nu-i pasă că le are!
Ascultam povestea lui despre Auta – sclavul care-şi punea întrebări despre fericire şi despre rostul nostru pe acest pământ:
– Ia, zi, tu, măi Auta, cum e lumea?
–Păi… cum să fie?! …stă Auta şi cumpăneşte ciupindu-şi uşor lobul urechii. Cum o vede fiecare! Şi Auta era tare mândru că el e sclav înţelept şi că n-ar da înţelepciunea lui pe toată bogăţia lumii!
Da’… bine-bine! … o să ziceţi. Primarul Niţu n-are nici o legătură cu Auta. Nu e nici sclav, nici sărac, e tânăr şi mai e şi primar!
…Poate că aşa gândesc şi cei care nu-l prea cunosc pe Constantin Niţu. Poate aşa am gândit şi eu… şi de-aia nici n-am scris – că n-aveam ce să spun…
– Crezi că e aşa simplu să fii primar? zâmbeşte dl. Niţu şi eu ştiu cât de mult visează el acum la libertatea mea de a privi norii şi de a atinge stelele cum fac de fiecare dată când alerg prin munţi îndepărtaţi…
N-o fi uşor… Ce poate să fie uşor pe lumea asta?
De când e dânsul primar la Horezu s-au făcut multe… Şi, mai ales, s-a schimbat ceva în mentalitatea oamenilor. Îi place să stea printre hurezenii lui, le spune glume, iese cu ei, le cântă! Are un glas cu care ar muta toţi munţii mei din loc!
– Asta, da, primar!, gândeam eu când mai puneam câte un lemn pe foc, sus, în munte, la Văleanu sau când mestecam, aşa, într-o doară, în „tocan”. Ce bine e să stai printre ai tăi şi să fii bine-dispus! Să ştii că poţi să zâmbeşti fără reţinere şi să le spui glume sau să le asculţi poveştile! Am întâlnit oameni destoinici la Horezu, cum rar ţi-e dat să vezi. Gospodari buni şi aşezaţi, femei curate la suflet, cu frică de Dumnezeu mame şi soţii devotate. Ştiu că mi-ar fi drag să vin oricând printre oamenii aceştia, pentru că au o bunătate netrucată şi fiindcă vorbim altă limbă, neînvăţată prin şcoli, care vine din bun-simţ şi care transmite multă căldură şi bucurie. Sunt paşnici şi-şi iubesc munţii lor, iar familia e temelia tuturor lucrurilor.
Cum să nu rămână Dom’ Primar printre ai lui? Cum să nu-i fie drag de locurile unde a crescut şi să încerce să facă mai mult pentru a le sfinţi! Şi tot îşi dă osteneală să facă lucrurile bine… şi tot caută să aducă ceva nou, să le insufle oamenilor încrederea. Tinerii îl urmează, bătrânii îl respectă. Nu e puţin lucru… Şi pentru mine, care am călătorit mult prin ţară şi prin lume a fost mult… Pentru că, la Horezu, am întâlnit un om care sfinţeşte locul: primarul care clădeşte cu sufletul!
4 comentarii
Pentru fotografiile din acest articol aș dori să aduc calde mulțumiri colegului meu de redacție, Mihai Vasile.
Foarte dragut! Si o spun fara cinism. E o lipsa cronica in media romaneasca de exemple pozitive, lucruri bune… demne de urmat.
Dar, si e aici un dar foarte serios, doresc sa inteleg dece il laudam pe dom’ primar. Locuri de munca, procentul de tineri retinuti in comuna/sat, scoala, ceva pentru pensionarii din mediul rural, etc…
Oricum, spor la scris Calmelia.
Ma duc la Horezu vineri/sambata.
De anul trecut am ramas indragostit de Oltenia de sub munte si de oamenii din Horezu.
Ma bucura ca proiectul Oltenia circuit cultural , pe care l-am pus in programe anul acesta are succes.
Cu drag
fg
[…] Articol publicat inițial pe site-ul ovidiublag.ro […]