Dinu din Oxford, amicul nostru din Marea Britanie, ne-a trimis părerile lui, de la fața locului. O să vă placă textul, sînt sigur, în las cu titlul dat de autor, în cele ce urmează…
Minus-variantele au ieșit în stradă
Reprimați-vă orice urmă de simpatie pentru ei! Nu cedați ispitei de a fi invadați de satisfacția măruntă indusă de faptul că, într-o țară mai dezvoltată, mai înstărită, mai buric al Pămîntului decît România, capitalismul și democrația tocmai primesc picioare în fund! Renunțați să priviți rece, matematic, doar prin prisma mecanismului cauză și efect. Ce începuse ca o revoltă spontană, o reacție adversă la gloanțele poliției scăpate mult prea ușor într-un tată a patru copii, s-a transformat rapid într-o mișcare violentă, mizerabilă, montată parcă dintr-un alt film, pe care mintea și inima unui om normal, cu o doză de bun-simț, o resping din instinct.
Nu e o revoluție. La revoluție nu te duci ascuns în glugă și mascat de un fular. La revoluție nu ataci oameni nevinovați, nu-i dezbraci și nu-i jefuiești pe stradă. Nu caftești trecători care au îndrăznit să facă fotografii și nu le confiști telefoanele mobile sau camerele de fotografiat. Nu te „războiești” cu autobuze oprite la semafor, terorizînd bieții călători, vinovați doar de a fi în momentul nepotrivit la locul nerecomandat. La revoluție te duci împăcat cu gîndul că poți pierde totul, nu faci „pauze de revoluție” prin magazine, să vezi cu ce te poți alege. Nu răzbuni o nedreptate cu zeci de nedreptăți.
Timp de vreo 30 ani – cîți au trecut de la vremea exprimării în stradă a nemulțumirilor provocate de regimul Teacher (și îndemnul către britanici de a se urca pe biciclete în căutarea unor locuri de muncă) – Marea Britanie a privit numai la televizor astfel de scene, petrecute de obicei dincolo de ocean. Păreau o specialitate americană, se puteau declanșa la o simplă pană de curent și nu emiteau pretenția să fie importate în Europa, precum cartoful, ba să și fie în stare să eclipseze vreodată celebrele răfuieli ale huliganilor diferitelor echipe de fotbal din Albion, desfășurate după coduri nescrise al onoarei sau încăierările tipice de sîmbăta seara spre duminică dimineața, induse de spirtoase. Deși totul a început chiar într-un cartier cu puternice rezonanțe în lumea fotbalului, Tottenham, ce a urmat n-a mai avut nicio legătură cu sportul sau sportivitatea. In ultimele zile, pur și simplu minus-variantele au ieșit în stradă!
Normal că se poate arunca pisica în curtea societății care n-a avut suficientă grijă de ei [deși eu zic că a avut prea mare grijă de părinții lor, facilitîndu-le un mod de viață prin care lipsa interesului pentru muncă se transmite aproape genetic!], nu le-a asigurat obținerea unui loc de muncă sub soare, nu i-a învățat destulă carte ca să aibe și ei parte, i-a ignorat, desconsiderat, marginalizat, umplut de frustrări etc. Numai că, dacă ne ridicăm de pe canapeaua psihologului și privim atent imaginile de la televizor, ajungem la convingerea că o societate pe măsura acestor indivizi nu există și nu va exista vreodată, nicicăieri în Univers!
Din nefericire, nu mi se servesc pentru prima dată în viață imagini care să-mi revolte stomacul. Dar parcă mineriadele sau evenimentele de la Tg.Mureș mi-au declanșat un alt gen de greață față de cea stîrnită de violențele din suburbiile Londrei. De data asta aș numi-o mai degrabă scîrbă. Dacă n-ar fi atent mascați, probabil am putea să citim pe fețele junilor agresori (termen foarte potrivit, zic eu) satisfacția, juisarea! Să lovești, să distrugi, să dai foc, să jefuiești nestingherit, numai din plăcere! Să faci ca alții, iar alții să te imite pe tine! Să provoci și să răspunzi provocărilor. O cascadă de adrenalină revărsată la nivel de gloată. Scene inspirate din filme brutale și jocuri pe calculator coborîte în stradă, derulate în high definition. Văd pe străzi, în miezul nopții, o grămadă de mucoși cărora părinții nu se mai sinchisesc să le împartă pijamalele și cărora le-au tăiat masiv din anii de acasă. Noi simțim greața, în timp ce ei arată ca și cum ar avea parte de cea mai cool distracție din viața lor. Noi…, ei… Două linii paralele în cadrul aceleiași societăți, despărțite de atît de multe lucruri, mai puțin de geografia urbană…
Lupta asta nu se va încheia cu învingători. Toată lumea are mai mult sau mai puțin de pierdut. Tembelii fără un scop în viață, care se cred azi stăpînii lumii, vor fi forțați să dea înapoi. Nu au și nu vor avea susținerea populației. Nici măcar nu cer altceva decît pot să-și ia singuri. Ce poți negocia cu ei? Nu-i mînă-n luptă vreun scop măreț și nu au gene de martiri. Lovesc mișelește în locuri fără apărare și apoi dispar ca șobolanii. Unii se vor plictisi și se vor retrage în văgăuni, să-și consume trofeele [farmaciile și magazinele cu aparatură electronică, CD-uri și DVD-uri, au fost în topul preferințelor]. Alții tocmai și-au pus autograful pe cariera de delicvenți. Ceea ce pare deocamdată doar teribilism se transformă de obicei rapid în profesionalism odată ajunși după gratii, unde curentul te duce nemilos. Britanicul simplu, cel care privește înmărmurit evenimentele, e lovit unde-l doare cel mai tare. Increderea îi este zdruncinată, siguranța i se pare firavă, deruta e pe primul loc în agendă. Politicienii își vor estima singuri pagubele, n-au nevoie de amatori ca mine. Oamenii de pretutindeni și de aiurea se vor uita mai atent în jur, căutînd panicați semințe de scînteie în propriul paradis.
Astăzi e trist și dureros să fii britanic. Poate și mîine, și poimîine. Apoi… cine știe? Doar asta e Planeta Albastră, cea pe care trăiește în libertate Homo sapiens, cel mai mare dușman al omului.
Dinu – Oxford
