People are you ready?

Ieri dimineață mi-am băut cafeaua cu Hossu. Care îl știți, bine, care nu, iar e bine. Și am asistat, fără să vrem, la o fază de zile mari.

Precizare: să nu vă închipuiți că ascult ce vorbesc alții pe la mese. În România e atît de simplu să auzi ce vorbesc alții pentru că oamenii urlă aproape unii la alții. Ei nu își vorbesc, ei își ceartă ascultătorii, le zic cu atîta patos încît ar fi și păcat ca unele dintre conversații să rămînă necunoscute publicului larg. Și mai am o explicație pentru răgetul ăsta cu care ne însoțim conversațiile: peste tot aproape, în localurile noastre, urlă și muzica. Și atunci oamenii sînt obișnuiți să acopere fondul sonor deja existent cu mugetele lor. Iar cînd se întîmplă, așa cum a fost cazul pe care o să vi-l prezint acum, să nu meargă muzica, urletele celor de la mese se aude cu atît mai clar.

Dar să ne întoarcem noi la povestea de bază. Stăteam așadar cu Hossu față în față, de-abia de ne întîlnisem. Ne și pregăteam să dezbatem subiectele zilei, alea cu cine mai cîntă la stadion, cine mai cîștigă la tenis, cine mai rîde de cine. Cînd să rostim prima vocală, privirea ne-a fost atrasă de apariția pe terasă a unui băiat, să fi avut 23 de ani, genul cu mușchi lucrați la sală, un om printre oameni, unul de al nostru, din lumea reală. Venea spre masa vecină și prietenă cu un mers legănat, precum „cowboii” din westernurile cu John Wayne. Și-a găsit loc la 20 de centimetri de masa noastră, a pus mîna pe unul dintre cele două telefoane și și-a sunat un prieten, pe care l-a anunțat că îl așteaptă la cafea. Peste 3 minute a ajuns și prietenul, genul pe motocicletă, cu cască. După ce și-au strîns mîinile, dar exact în secunda următoare, au pus fiecare dintre ei mîna pe telefon și s-au apucat de vorbit. Băiatul cu motocicleta-banalități, pe sistemul „No binie, mă, cum să nu lucru, lucru, numa no, știi cum îi faza, azi îi zi scurtă, hahahaha, știi tu, i-am zîs că mă doare burta, că no, știi tu, îi greu dimineața, mai ales cînd, no, știi tu, da mă, auzi mă, da nu mă f..ți să nu vii că mă, știi tu, îi nașpa să nu vii” și din astea, chinezești.

În schimb, și acum vă rog să fiți un pic mai atenți, celălalt era Dumnezeu pe pămînt. Ia auziți voi aici:

-No, mă, zi-i!

Ăla zicea probabil ceva.

-Deci mă, am pe 11 punct 5.

Deja eram atenți, cu Hossu.

-Bine, poate fugi pînă în 11 punct 9, hai să zic și 12, da io îți pot da cu 11.5. Super, no, mega-turbo!

Noi am presupus că e valutist.

-No, mă bucur că zîci asta, știi că io îs serios!

Clar.

-Bun, mă, cu asta am lămurit. Zî die aialaltă. Deci sigur, 60? No bun, deci rămîne 60, super-mega-turbo! Da, mă, am zîs 60, știi că nu mă cac pă mine!

Și cu asta e clar, ne-am zis. Bine, nu ne prea puteam vorbi, băiatul ăsta ne blocase, dar făcea toți banii. Vorbele îi erau însoțite de tras cu ochiul la colegul din fața lui (ăla, motociclistul), de aprinsul unui Rothmans, de bătut cu degetele în masă (așa cum fac pianiștii, știți voi), vă repet, era băiat de băiat.

Buuuuuuun, să revenim, și poate să și încheiem.

-No bun, mă, deci nu mă f..ți, da, că trebe să o batem în cuie dacă zîcem că sîntem serioși!

Ăla o fi zis că nu îl f…e, că e și el serios.

-No bun, deci 10 chile de „pangațius” și 60 de pulpe de pui, super-mega-turbo, da mă, de Oncos, normal. No bun, mă așe rămîne, că să îi zîc și la șefu, no, că știi tu, așe îi normal. Bine mă, așe rămîne, știi că îs serios!

Bine, ei au mai vorbit puțin și între ei. Apoi a venit mama lui, o femeie de 50 de ani, care a spus că i-a fost dor de el, de băiatul ăsta care vindea „pangațius” și pulpe de pui, apoi i-a dojenit că de ce fumează așa mult (că ăștia pînă au vorbit la telefon au tras cam cîte 4 țigări fiecare, apoi i-a zis din nou ăstuia cu pulpele de pui că de ce nu o sună mai des, chestii din astea, de mamă).

Am plecat și noi. Nu apucaserăm să schimbăm 20 de cuvinte. Mai sînt zile, n-o fi foc.

PS Titlul mi-a fost inspirat de o piesă, asta:

Ovidiu Blag

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia