Dinu din Oxford, cu o cronică după vizita sa în Irlanda de Nord +neapărat să vedeţi galeria foto, cu recomandarea pentru a cincea poză din Shankill:
Am fost la Belfast. Probabil sunt primul, singurul și ultimul tîmpit care s-a dus vreodată în Irlanda de Nord cu o mașină purtînd numere de înmatriculare de Londra, față-spate! Nu e vorba aici de curaj – departe de mine acest defect uman – ci de relaxarea pe care ți-o infiltrează în oase traiul alături de englezi. De fapt, am realizat doar pe feribotul care părăsea Scoția că n-am numere de Cluj. Cînd am debarcat pe malul celălalt și m-am angajat în trafic printre vehiculele ce aveau cu totul alte numere de înmatriculare, nu mi-am putut cenzura gîndul că va trebui să mă uit mai mult pe sub mașină și mai puțin la frumusețile Belfastului (clădiri, femei).
Desigur, toate aceste trăiri se datorau ignoranței, necunoașterii fenomenului. Prezentul nu-i ca trecutul, îndrăznesc să parafrazez un clasic în funcție. O vizită în Irlanda de Nord nu mai e ceva demn de Guinness Book; cere doar Guinness Beer. La Belfast e liniște.
Belfastul nu e monoton, nu promovează șabloane. Expune la vedere clădiri vechi, din patrimoniul Ulsterului, cu nimic mai puțin atrăgătoare decît cele de pe insula cea mare. Ca și Londra, oferă uneori soluții arhitecturale care nouă, muritorilor de rînd, ne pot părea ciudate/dubioase/nepotrivite. O clădire cu mulți ani sub acoperiș, sufocată între pereți din metal și sticlă nereturnabilă, pare o tentativă de crimă urbanistică pentru trecătorul neinstruit. Fac pariu că arhitectul ne-ar convinge imediat că, fără versanții de sticlă din jur, frumusețea bătrînei clădiri n-ar mai avea în ce să se reflecte… In rest, au cam aceleași lanțuri de magazine, inclusiv universalul McDonald, străduțe pavate și ganguri ascunzătoare de surprize în zona centrală, pietonală. Pe o alee cu aromă boemă – și mizerie cu 50% mai mare decît în urmă cu doi ani – se filma o scenă dintr-o peliculă în care s-ar putea să apărem și noi, căutînd din ochi hotelul. Pentru o capitală, circulația auto din zona centrală mi s-a părut surprinzător de aerisită, fără să observ prea multe restricții.
Ce deosebește Belfastul de orașele din Anglia este aspectul locuitorilor. Irlandezii mi s-au părut mai sobri, mai preocupați, mai gri, marcați de trecutul recent, necicatrizat. Evenimentele majore lasă urme, iar popoarele trecute prin revoluții, războaie civile sau mineriade o știu prea bine. La Belfast, simți cum istoria te urmărește și te înconjoară cu atît mai pregnant cu cît de îndepărtezi de zona centrală, spre periferii. Iar cînd ajungi în Shankill, istoria devine aproape palpabilă. Nefiind însă un specialist în domeniu, am să mă opresc aici, lîngă Zidul Păcii, lăsînd doar turistul amator să pășească mai departe.
Atmosfera din Belfast se înveselește (audio)vizibil la colțuri de stradă, lîngă monumente sau în fața clădirilor reprezentative. Acolo te simți ca acasă, chiar dacă nu te informează nimeni că Dănciulescu și-a luat BAC-ul! „Valurile Dunării” la acordeon te umplu de bunăstare sufletească. „Hai, fetițo, să te fac un vals!”, îmbie la dans un zîmbăreț cu accent de Pata-Rît. Două străzi mai încolo (lîngă centrul de informații turistice), aceleași trăsături, alt acordeon, aceleași valuri…
Vreau să-mi las doar o liră în automatul de parcare, că n-am de gînd să staționez prea mult. Automatul e păzit voluntar de o doamnă într-un treling destul de familiar. Introduc lira în fantă, apăs butonul, se aude cum mațele aparatului ghiorăie, dar nu-mi dau seama pe unde-mi scoate tichetul. Noroc cu doamna, care-mi ghicește în palmă confuzia, și-mi arată partea laterală a aparatului. Scot biletul, nu mulțumesc, și mă îndepărtez, ignorînd glasul tărăgănat (tot cu accent de Pata-Rît; vă surprinde?) care-mi cere dulce, dar cu un ușor iz de dezamăgire ”Eni cengi, pliiiz?”. Lipesc tichetul pe parbriz și nu mă rabdă inima să nu-mi fac o nouă prietenă prin străinătățuri. Scot din buzunar o altă monedă britanică de 4,85 lei, mă întorc și sînt întîmpinat de un zîmbet larg, fermecător, cu toate boabele de fasole de aur la vedere și o mînă semi-întinsă. „Şi de unde ziceai că ești?”, întreb o întrebare care nu se întreabă. Prietena mea înțepenește cîteva fracțiuni de secundă în plin zîmbet, apoi se relaxează și mă face să cred că vrea să devenim tovarăși ( „să ne prea împrietenim”, cum ar zice Blag). Şcoala vieții de actorie se vede însă imediat. Beneficiara lirei revine brusc la atitudinea profesionistă, înhață delicat lira, mărește volumul zîmbetului și recită verde de albastru, ca din Nichita: ”Tenk iu veri maaaci! God bleees iuuu!…”
PS: Vă las cu cîteva fotografii din Belfast și o recomandare turistică din categoria ”must be seen!”: Giant’s Causeway (regiunea Antrim, 60 mile nord de Belfast), o minune cioplită de natură în bazalt.
Belfast:
Shankill:
Giant’s Causeway:
Dinu (Oxford)
