„Crisis” a născut o nouă specie de manifestare în Spania. Adepții ei își spun „los indignados”, iar de curând am simțit pe pielea mea… indignarea lor.
Dacă vizitezi Madridul nu ai cum să ratezi Plaza de Cibeles. La intersecția a două artere principale de trafic, fie că iei autobuzul din Atocha către Santiago Bernabeu, fie că faci o plimbare de la Puerta de Alcala până în Plaza Mayor o să îți atragă privirea fântâna ce o reprezintă pe Cibela, zeița fertilității într-un car tras de doi lei.
Piața a fost scena multor evenimente importante din istoria Spaniei. În apele fântânii s-au scăldat de bucurie spaniolii după ce echipele reprezentative de baschet și fotbal au câștigat cupe internaționale. Tot aproape de fântână a scăpat Sergio Ramos, Copa del Rey, sub autocar în 2011.
Sărbătorile de iarna trebuie petrecute cu familia, de aceea în acest an am fost în Spania. La câteva zile după Crăciun, am făcut o excursie cu familia în Madrid, să vedem orașul împodobit pentru sărbători. Am mers cu două mașini. Traficul era aglomerat, dar am găsit parcare liberă. Locul de întâlnire cu ceilalți era Plaza de Cibeles și de acolo hotărâm unde mergem mai departe. Știți cum e când o familie numeroasă trebuie să se pună la un acord: tata zice că vrea la restaurant, mama vrea să vadă bradu’ din Purta del Sol, o mătușă vrea la cumpărături. Stând noi așa și pălăvrăgim, mai să nu vedem ce se petrece sub ochii noștrii.
Poliția a oprit traficul, pentru ca nici o mașină să nu mai intre în intresecție. Apoi piața a fost repede umplută cu spanioli care cântau. În primele rânduri erau oameni cu pancarde imense pe care erau desenate persoane. Alții aveau un fel de păpuși mai mari și viu colorate. Nimeni din jurul meu nu a știut la ce asistăm așa că m-am dus la persoanele care credeam că vor fi cele mai vorbărețe.
Două bătrânele, pe la 60 de ani. Și mă ia una și imi explică că ele protestează. O întreb: pentru ce protestezi? Atâta a trebuit să zic că bătrânica a început să turuie. Pentru că băncile sunt prea bogate, iar noi prea săraci, pentru că nu avem locuri de muncă și tinerii sunt în șomaj, pentru că vrem ca școala publică să fie mai bună și vrem democrației adevărată în Spania.
Răspunsul ei nu m-a lămurit foarte bine. Eu știu din experiența protestelor de la noi că se cer lucruri concrete: salarii cu 15 % mai mari, TVA mai mic, așa că o întreb o data pe bătrânică cum vrea ea să obțină lucrurile astea. Și îmi spune: Știu că nu o să obținem nimic din astea acum, dar trebuie să ieșim în stradă să ne spunem oful. Doar așa putem pune presiune pe guvernanți.
M-a surpins marea de oameni strânsă acolo. Pe lângă bătrâni, erau bărbați cu fetițele lor pe umeri, bărbați cu barbă care te duceau cu gândul la profesorul de istorie din liceu.. erau hipioți, muncitori, femei, etc. Toți aveau pancarde în mână, toși aveau ceva de zis. Exista o diversitate foarte mare și numitorul lor comun era indignarea. 
Chiar dacă asistam la un protest mintea îmi fugea la carnavalul din Rio. Oameni îmbrăcați pestriț care cântau, păpușiile ce întregeau atmosfera de carnaval și cireașa de pe tort a fost apariția percuționiștilor. Vreo 40 – 50 de hipioți, fiecare cu o tobă în mână, care cântau și dansau pe o coregrafie evident pregătită de dinainte a produs o stare de euforie atât în rândul manifestanțiilor, cât și în rândul privitorilor. Am văzut cum oamenii de pe margine au început să-și miște șoldurile.
Ce m-a suprins cel mai mult a fost diversitatea. Aproape fiecare om avea o pancardă în mână și fiecare pancardă era diferită de cea de lângă. Pe una scria ”No CO2”, la un metru distanță altul ținea o pancardă cu ”Nu schimba clima, schimbă-ți viața”. Unii ziceau că euro este diavolul, alții protestau împotriva șomajului, unii voiau o școală publică mai bună, cineva nu voia imigranți în Spania. Fiecare om de acolo avea pancarda lui și indignarea lui.
Fotografiile le-am luat de aici, iar materiale video puteti gasi aici.
