Tango
Un pas șovăielnic, apoi încă unul… și încă unul… În spate, nu aude decât muzica, parcă din ce în ce mai îndepărtată, mai în surdină… Se concentrează pe simțuri și pe mișcare! Inima-i bate taaaaaare de tot, pe ritmul care o acaparează cu totul! Ușor încruntată, dar cu un zâmbet straniu, își lasă pleoapele să i se prelingă lung înspre podea. Brațele, pieptul și umerii îl ating acum pe partenerul ei… Se apropie unul de altul și se retrag, aproape electrocutați.
Love of Tango
Ritmul nestăpânit, languros, cadențat, o face să alerge către alte lumi, în pas cu muzica. Înfocată de pulsul alert al mișcării, își lasă capul pe spate, brațul drept i se ridică triumfal spre plafon, în timp ce mâna cealaltă se întinde neputincioasă către podea. Simte în palme o căldură nebună, care apoi o inundă peste tot… în buze, în stomac, pe șira spinării… Acum, pașii o poartă fără șovăire. Un-doi-trei! Își flectează genunchii într-un ritm amețitor! Se lasă pe spate! Revine! Se rotește! Se apropie și se depărtează dusă numai de muzică și de simțul ritmului. Stă strâns lipită de el, apoi se încordează și se depărtează brusc, ținându-l numai de mână. Degetele lor, răsfirate, parcă ating necuprinsul! Încă o dată, cu spatele cambrat, se răsucește, își adună mâinile în aer și se ridică sălbatic, eliberându-se din căldura palmei care-i cuprinsese talia. Tangó! E ritmul care o sugrumă, dar o domină frenetic! Buzele întredeschise simt acum răsuflarea partenerului care se mișcă în ritm cu ea.
Man in black suit
Deschide ochii… Privirile lor se intersectează pentru prima dată de când s-au lăsat duși de ritm… Nu știe de ce, dar îi zâmbește complice bărbatului care dansează cu ea… Tangó! Dansul pasiunii… Chemare… Artă… Un zbucium continuu pe ritmuri stacatto, cu respirația întretăiată… Un fior năvalnic, pe care nimic nu-l poate stăvili… Muzica se dezlănțuie în ritm de La Cumparsita și cele două trupuri se zbuciumă neobosit… (aici). Tango-ul trebuie să-l trăiești, nu să-l privești!
Celina con Abanico
Tangoul este celebru și atât. Originea numelui este obscură, dar se poate presupune de unde vin primele ritmuri. Un tango celebru este El Choclo („Știuletele de porumb”), compus în anul 1898 de către Ángel Villoldo (1861-1919) și prezentat public în localul „El Americano” din Buenos Aires în 1903. La vremea respectivă, a fost descris ca un „dans creol” pentru a evita anumite conflicte între clasele sociale atât de diferite care locuiau în capitala argentiniană. Partitura cântecului a fost publicată pentru prima dată în 1905 și este considerată ca prefigurând ritmurile stacatto specifice tangourilor ce aveau să apară puțin mai târziu.
Gardel
Contrar așteptărilor, primul tango din lume nu s-a dansat într-o sală somptuoasă de concert, în decoruri sofisticate și cu lume selectă, cum se întâmplă astăzi. Imaginea stereotipă a dansatorilor firavi, cu gesturi impecabil controlate, cu mimica aceea senzuală, îmbrăcați în ținute vaporoase, în rochii cu pene și cu strasuri sau în costume cu rever și manșete de satin și pantofi lustruiți se datorează, probabil, unor melodii celebre cu ritmuri senzuale – cum ar fi „Dance me to the end of love” compusă și interpretată magistral de către inegalabilul Leonard Cohen (aici) sau peliculei de mare succes „Ultimul tango la Paris”(1972), a cărei coloană sonoră a fost realizată de saxofonistul Gato Barbieri, originar din Buenos Aires, dar stabilit la New York. Regia a aprținut lui Bernardo Bertolucci, iar în rolul principal a fost distribuit neuitatul Marlon Brando, alături de Maria Schneider.
Primele ritmuri care au inspirat tangoul erau ascultate în comunitățile de imigranți de la periferia capitalei argentiniene și în suburbiile din Montevideo – Uruguay, unde genul chamamé, cântat la acordeon, tindea să se asemene, cumva, cu muzica tex-mex a începutului de secol XX, dar nu uitase de filonul muzical autohton cântat în comunitățile de payadores din pampas-ul argentinian, asimilând tradițiile gaucho ale indigenilor care-și exprimau deschis pasiunile și regretele, dorul, nostalgia… doar pe cale vocală, acompaniați de o chitară.
La Juerga
Chiar și astăzi, marii artiști recunosc originile obscure ale tangoului, care aparținea clasei de jos a societății și ale cărui prime versiuni puteau fi urmărite în bordelurile și sălile de dans din locuri rău famate, așa-numitele arrabales (mahalale) care-i dezgustau pe oamenii cu maniere alese (gente decente). La sfârșitul secolului al XIX-lea, puternicul val de imigranți dinspre Africa Centrală făcuse ca populația afro-americană să domine acele barrios, unde nou-veniții s-au amestecat cu indigenii și erau nevoiți să locuiască în condiții improprii, adunându-se vrând-nevrând în insalubrele convetillos (locuințe comune) puse la dispoziție de guvernul argentinian. Cuvântul tango – în sine – pare să provină din graiurile nigero-congoleze vorbite în Africa subsahariană. Afluxul mare de imigranți, mai ales bărbați, a condus la un dezechilibru vizibil între sexe, mai cu seamă în cartierele sărace, unde bărbații frecventau des bordelurile și, așteptându-și rândul, glumeau sau își cântau versurile nostalgice, ba chiar dansau unii cu alții, căutând să impresioneze puținele femei care locuiau în convetillos. Se lăsau purtați de ritmuri melancolice, fredonau versuri cu încărcătură emoțională, tânjind după dragoste adevărată, liniște și prosperitate… Muzicianul englez Robert Fripp – critic muzical recunoscut și fervent vizitator al orașului Buenos Aires – spunea că nostalgicul tango este, de fapt, un blues argentinian articulat pe ritmuri foarte profunde.
Dancer in red
Treptat-treptat, tangoul a ajuns să-și creeze un limbaj numai al său – denumit lunfardo – un dialect propriu (sau argou, cum spun unii!) pe care polițiștii, de exemplu, nu-l puteau descifra nici în ruptul capului atunci când ascultau conversațiile dintre compadritos (derbedei, golani) și malevos (răufăcători, pungași mărunți îmbrăcați la patru ace și înarmați cu cuțite). În timp, limbajul acesta colorat a decantat esența versurilor cu miez, ritmul senzual, frazele care exprimau adevăruri eterne despre dragoste, despre nostalgia locurilor natale, despre teama și neliniștea traiului sărăcăcios… Aceste lucruri nu le erau străine nici bărbaților din clasa de mijloc și nici chiar pedanților și snobilor gente decente, care au fost cuceriți până la urmă de senzualitatea ritmurilor de tango și au transferat acest gen muzical în localurile prestigioase ale marilor orașe, oferindu-i, în sfârșit, legitimitate. Tangoul a explodat ca gen muzical și ca stil de dans atunci când a traversat Atlanticul și a început să facă senzație prin tavernele de la Paris și prin saloanele simandicoase din Montmartre, pe Champs Elysées și la Moulin Rouge. Scriitoarea britanică Christine Denniston (profesoară de tango!) admite că tocmai ceea ce îi dezgusta pe gente decente – senzualitatea descătușată de orice inhibiții, asociată cu o anume categorie socială de extracție umilă – au făcut ca tangoul să atragă atenția și să se propage în rândurile persoanelor din pătura socială respectabilă.
Tangoul... în aşteptare!
Vocea care a impus definitiv tangoul pe plan internațional aparține carismaticului Carlos Gardel (1887-1935), care transformă tangó canción într-un fenomen muzical. Moartea sa prematură, într-un accident aviatic în Columbia, îi sporește și mai mult faima de trubadur nostalgic. Gardel crescuse în cartierul Abasto, situat la vest de Buenos Aires și nu se știe nici până astăzi dacă s-a născut în Uruguay sau în Franța. Melodii precum: „El día que me queras” (Ziua în care ai să mă iubești), „Mi Buenos Aires querido” (Dragul meu Buenos Aires) v. și aici, sau „Volver” (Întoarcere) au ridicat tangoul la rangul de gen muzical distinct.
Tango - studiu VII
Orchestre celebre, precum cele conduse de Juan d’Arienzo, Francisco Canaro și Anibal Troilo au popularizat ritmurile de tango în maniera în care le cunoaștem astăzi. Dirijorul Daniel Barenboim (n. 1942, în Argentina) – cunoscut lumii întregi (locuiește la Berlin, are cetățenie dublă, israeliană și palestiniană, a dirijat în marile teatre de operă și orchestre din Europa și SUA) – a încorporat tangoul și muzica populară argentiniană în creațiile sale.
De-a lungul timpului au luat naștere melodii celebre:
– La Cumparsita, compusă în 1916 de compozitorul uruguayan Gerardo Matos Rodriguez (1897-1948) pentru Carnavalul din Montevideo. A fost prezentată ca tango la „Café la Giralda” din Montevideo. Este cel mai apreciat și mai des interpretat tango din lume.
– La Media Luz („Penumbra”), lansată în 1924, pe versurile lui Carlos César Lenzi, având muzica semnată de Edgardo Donato.
– Caminito (muzică de Juan de Dios Filiberto, text: Gabino Coria Peñuloza) se referă la o mică străduță din satul Olta, în nordul Argentinei. Prin extrapolare, începând din 1926, titlul face referire și la străduțele înguste din cartierul „La Boca” din Buenos Aires.
– Au urmat, pe rând, Adiós muchachos (1927), Adiós pampa mía (1945) și multe alte melodii care au penetrat repertoriul internațional.
Tangoul a inspirat mari artiști plastici, cum este cazul lui Fabian Perez – pictor născut la Buenos Aires în 1967 și stabilit în Los Angeles – care a imortalizat ca nimeni altul mișcarea rigidă, senzualitatea, încordarea specifice ritmurilor de tango.
Juerga al Sol
Astăzi este uimitor ce evoluție fulminantă a putut avea tangoul: de la neuitatele milangos – petreceri selecte care au loc seară de seară și reunesc pe marii pasionați de tango – până la inconfundabilul Campeonato Mundial de Baile de Tango (Campionatul mondial de tango), care derulează după un program elaborat de reprezentații succesive de muzică și dans, gratuit, pentru toate categoriile, de la începători până la virtuozi. S-a stabilit ca „Ziua tangoului” să fie sărbătorită anual în data de 11 decembrie, ca omagiu adus legendarului Carlos Gardel, care s-a născut în această zi. Mare parte din strada centrală din Centro cultural san Martin se închide pentru a face loc fermecătoarei Milonga de Calle Corrientes – serbarea în aer liber dedicată lui Gardel.
Tango, fotografie istorică
După schimbări succesive ale datelor de desfășurare, din rațiuni organizatorice, în prezent festivalul derulează în luna august și reunește cele mai mari formații de dans, pe care spectatorii le pot urmări de aproape. În rândurile dansatorilor, porteños pasionați îți vor arăta ce înseamnă un tango de-adevăratelea.
Dancer-in-black
Pentru amatorii de decoruri mai intime nu lipsesc reprezentațiile din teatrele mici și din parcuri, unde muzicienii profesioniști stau așezați atât de aproape de public încât pot fi atinși sau sărutați. Chiar și în timpul pauzelor, dansatorii urcă pe scenă și, cu gesturi intimidant de pricepute, îi inițiază pe curioși.
Dacă v-am stârnit interesul măcar un pic vă invităm să vă contaminați de magia ritmului de tango pe cale electronică, accesând următoarele linkuri: aici – Geraldine & Ezequiel Milonga şi aici – Mundial tango 2011 campeones mundiales escenario Solange Acosta y Max Van deVoorde.
Dar tangoul este o nesfârșită poveste pasională numai dacă îl trăiești pe viu, la unul din neuitatele milongas din America de Sud.
PS: Imaginile care însoţesc textul sunt fotografii istorice care ilustrează evoluţia tangoului în anii săi de început sau reproduceri ale splendidelor picturi realizate de maestrul argentinian Fabian Perez, care şi-a găsit inspiraţia chiar în saloanele celebre de dans.
