Mă întîlnesc în fiecare săptămînă cu Mircea Barna. E unul dintre „clienții” mei, ca să zic așa. Avem sute de amintiri comune, majoritatea dintre ele fiind legate de sport.
În 2004 am fost împreună la Roland Garros iar de acolo m-am întors cu povești care au făcut deliciul prietenilor (mai ales cea în care am mîncat brînză cu brînză-am să vă povestesc și vouă odată…).
În fine. Nu știu ce cadou să îi fac, așa că spicuiesc dintr-un interviu apărut prin 2001, poate o să îi facă plăcere să îl recitească.
Data naşterii: 20.09.1952, Mediaş
Zodia: Fecioară
Studii:
- Liceul “Axente Sever“ Mediaş, promoţia 1971
- Facultatea de Matematică Cluj, secţia Informatică, promoţia 1976
Activitate sportivă:
- component al echipei naţionale de baschet-juniori a României, între 1967-1971
- medaliat cu bronz, împreună cu echipa “Universităţii“ Cluj, în campionatele naţionale 1976-1977, 1977-1978, 1979-1980
- vicecampion balcanic cu echipa naţională de baschet-juniori a României, în 1970
- participant la Universiada din Bulgaria (Sofia, 1973), unde a fost declarat cel mai bun jucător al turneului
- participant la zeci de turnee internaţionale, fiind de fiecare dată remarcat de către specialişti
- a disputat peste 1.000 de meciuri în Divizia A de baschet
- a fost declarat cel mai bun conducător de joc din campionatul de baschet al României, în anul 1977
- a cucerit titlul de coşgeter al României în anul 1979
- s-a numărat, în fiecare an, printre protagoniştii “Trofeului Eficacităţii“
- a fost declarat cel mai bun sportiv al Clujului în anii 1979 şi 1985.
A jucat pentru echipele:
- CSS Mediaş, între 1967 şi 1971
- “Politehnica“ Cluj, între 1971 şi 1974
- “Universitatea“ Cluj, între 1975 şi 1986
- “TCB Post“ Nürnberg (Germania), între 1987 şi 1990.
Activitate profesională:
- analist-programator la Institutul de Cercetări şi Proiectări Cluj, în perioada 1977-1987
- antrenor la “Universitatea“ Cluj, în anii 1986 şi 1987
- antrenor la “TCB Post“ Nürnberg, între anii 1988 şi 1990
- managerul fiicelor sale, jucătoarele profesioniste de tenis Anca (clasată actualmente între primele 100 din lume) şi Adriana Barna
- patron al firmei de echipament sportiv « Ancada » (anagramarea numelor fiicelor sale).
– Domnule Mircea Barna, ce a însemnat pentru dumneavoastră Clujul şi baschetul din acest oraş ?
– A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am cunoscut aici nişte oameni minunaţi şi, deşi medieşean de origine, pot spune cu mîna pe inimă că am devenit în scurt timp un clujean sută la sută. Aş vrea să amintesc doar cîteva nume, cărora le port o veşnică recunoştinţă, oameni care mi-au marcat destinul. Într-o ordine ad-hoc, aceştia ar fi Horia Demian, a cărui dispariţie prematură o regret profund, Meti Rühring, Titus Lucaciu, Zoli Ivansuc, Petru Emil. De asemenea, deşi era oarecum dinafara sportului, dar un mare admirator al lui, profesorul Coman. Aceştia, alături de foarte mulţi alţii, de oficialităţile locale din acele vremuri (care spre cinstea lor m-au ajutat foarte mult), m-au făcut să mă simt nemaipomenit de bine. Sala aceasta (n. red. – interviul s-a desfăşurat în Sala Sporturilor “Horia Demian“) era de cele mai multe ori arhiplină, iar cei mai mulţi dintre spectatorii prezenţi pe atunci în tribune mi-au rămas prieteni pe viaţă. După ce am plecat în Germania, pot spune că o parte din inima mea a rămas în această sală, a cărei imagine o păstram vie în amintire, cu oamenii ei, de la femeia de serviciu pînă la ultimul spectator.
– Pînă să ajungeţi la “Universitatea“ aţi parcurs traseul sportiv: CSS Mediaş – “Poli“ Cluj. Comentaţi, vă rog, în ce împrejurări s-a produs acest debut ?
– Primul meu antrenor a fost, la Mediaş, domnul Şerban Octavian, cel din mîna căruia au ieşit baschetbalişti de excepţie precum Vasile Zdrengea, Robert Schüller, Ghiţă Dăian, Klaus Herbert, Martin Bretz, iar mai tîrziu Claudiu Munteanu sau Elemer Tordai (foşti sau actuali componenţi ai lotului naţional al României). În virtutea bunelor relaţii pe care domnul Şerban le avea cu antrenorul clujean Vasile Geleriu (acesta din urmă fiindu-i profesor pe vremuri la Braşov), am fost îndrumat spre Cluj. Aici urma să devin student, iar în paralel să-mi continuu activitatea sportivă. Interesant este faptul că Vasile Geleriu a ajuns să-mi fie peste cîţiva ani antrenor şi chiar naş de căsătorie. Dispariţia sa a fost unul dintre şocurile vieţii mele, pentru că devenisem foarte apropiaţi. Lupta dintre Titus Lucaciu şi Ioan Proinoff (reprezentanţii lui “U“), pe de o parte, şi tandemul Ioan Maniu – Gh. Mugioiu (reprezentînd “Poli“), de cealaltă parte, pentru a mă coopta în echipele lor, a fost cîştigată de ultimii. Am îmbrăcat, timp de 4 ani, între 1971-1974, tricoul “Politehnicii“ Cluj, avînd printre colegii de echipă pe Ghiţă Roman, fraţii Vidican, Moisin, Balint şi Horvath. Au fost nişte ani buni, în care m-am rodat pentru disputele ce aveau să urmeze. Îmi desfăşuram cu brio şi activitatea de student, ambianţa aceea, în care sportul se împletea armonios cu învăţătura, fiind specifică şi caracteristică majorităţii colegilor mei. În 1974, am ajuns, împreună cu Ghiţă Roman, la “U“, găsindu-i pe Rühring, Demian, Mathe, Voicu, Schüller şi alţii. Aici mi-am petrecut, după cum vă spuneam, clipe de neuitat. Alături de Horia Demian, cel mai bun pivot din ţară, nu am putut evolua din păcate decît un an, dar vă spun că jocul său era o încîntare, de o eleganţă şi o eficienţă deosebite.
– În acei ani vă băteaţi de la egal la egal cu “Steaua“ şi “Dinamo“, reuşind să faceţi spectacol la fiecare meci. “Universitatea“ Cluj era “nuca tare“ pe care cu greu o “spărgeau“ aceste două grupări bucureştene. Care erau resorturile care vă împingeau spre aceste prestaţii de excepţie?
– Gruparea dinamovistă îi avea în frunte pe foarte tinerii, pe atunci, Dan Niculescu, Ivascenco, Caraion, cu toţii baschetbalişti de marcă. Împreună formau o echipă redutabilă, dar cu toate acestea îi încurcam de foarte multe ori. Ţin minte un meci desfăşurat în compania lor, disputat la Iaşi, unde i-am bătut, deşi aveau, ca mai întotdeauna, de partea lor arbitrii. De altfel, aceste două echipe bucureştene aveau 12-15 sportivi de valori apropiate, arbitri devotaţi, astfel încît, dacă reuşeai să te ţii cît de cît aproape de ei, era o adevărată performanţă. La “Steaua“ evoluau Cernat, Ermurache, Oczelak, Tarău, Cîmpeanu, şi ei valori incontestabile, cu toţii baschetbalişti de lot naţional. Şi împotriva lor am evoluat la cote înalte, într-un meci pierzînd în ultima secundă, iar în altul Rühring, ratînd 2 aruncări libere pe final, care ne-ar fi putut aduce victoria.
– M-am numărat şi eu printre spectatorii care vă urmăreau evoluţiile şi am vii în memorie unele dintre meciurile acelea. Înălţimea jucătorilor dinamovişti ţin minte că a provocat o “perlă“ rămasă celebră, rostită de un spectator hîtru. Acesta, la apariţia oaspeţilor, a spus: “Aoleu, au venit hoţii de becuri!“
– Bineînţeles, simpla lor prezenţă pe teren iţi dădea fiori, pentru că erau selecţionaţi din întreaga ţară, mirajul Bucureştiului, cu toate avantajele lui, atrăgînd pe unii dintre cei mai dotaţi baschetbalişti. Şi tehnica lor era pe măsură, de aceea vă spun că partidele împotriva lor semănau de cele mai multe ori a “misiune imposibilă“. Întîlnirile cu ei ne stimulau însă în mod deosebit, făcîndu-ne să ne depăşim propria condiţie şi să ne facem remarcaţi.
– Domnule Mircea Barna, am vorbit despre meciurile pierdute de cele mai multe ori “la mustaţă“ în faţa echipelor bucureştene, despre victorii răsunătoare, despre jocul lui “U“, foarte spectaculos. Care era secretul acestui mecanism care funcţiona, de multe ori, impecabil?
– Faptul că eram foarte buni prieteni cred că era esenţial. Apoi, ajunsesem la un automatism al schemelor de joc, rezultat al seriozităţii cu care tratam orele de antrenament. De exemplu, Ghiţă Roman, Crăciun sau Schüller, după ce recuperau sub propriul panou, pasau la Rühring. Acesta îmi trimitea mingi de contraatac pe trasee pe care le ştiam pe dinafară. Cîteodată, după ce îl vedeam că se pregăteşte de pasă, o “rupeam“ efectiv la fugă spre coşul advers şi ridicam capul doar în ultimul moment pentru a intra în posesia mingii, pentru că simţeam efectiv locul în care trebuia să o recepţionez. Vă daţi seama că aceste incursiuni prindeau apărările adverse total nepregătite, de cele mai multe ori nici nu “miroseau“ de unde vine pericolul. Mă gîndesc acum că era destul de frustrant pentru ei, ca, după ce pregăteau cu meticulozitate cîte un atac în urma căruia ne înscriau un coş, să primească la rîndul lor coş după numai 3-4 secunde. Cîteodată îl imploram, “gata Meti, mai iartă-mă că nu mai pot alerga, mai fă o pauză.“ Bineînţeles că jocul nostru nu se baza doar pe această schemă, dar ea era cea pe care o stăpîneam la perfecţiune. Între anii 1976 şi 1980 am terminat în mod constant campionatul pe locul 3, iar eu am fost, an de an, printre primii coşgeteri, deşi jucam pe un post mai puţin productiv, de regulă, pe tabelă, cel de conducător de joc. Una peste alta, pot spune că eram cea mai iubită echipă din ţară, în special datorită acestui joc foarte spectaculos. Prezenţa lui “U“ pe afiş garanta sută la sută “show“-ul, lumea ne aştepta pretutindeni cu interes.
……………………………………………………
– În toată această atmosferă frumoasă, de prietenie, aproape idilică, nu au existat niciodată şi momente de tensiune, de conflict?
– Cum să nu, au existat. La vremea respectivă beneficiam de sfaturile antrenorului Vasile Geleriu. De la acest mare om de baschet eu am învăţat un lucru pe care nu l-am uitat niciodată. Dînsul, atunci cînd toate mergeau ca pe roate, inventa un mic scandal. Acesta avea darul de a ne ţine conectaţi la o anume tensiune, în mintea noastră se cuibărea dorinţa de a-i demonstra lui nea Vasile că nu are dreptate, şi cum altfel îi puteam “dovedi“ decît învingînd în meciul următor. Sigur, nu recomand nici unui antrenor să facă acelaşi lucru cu elevii săi, pentru asta trebuie să fii un bun psiholog, să ştii pînă unde să întinzi coarda. Nea Vasile ştia limitele. Dînsul ştia că are în echipă personalităţi puternice, oameni cu vechi state de serviciu în echipa naţională, astfel că nu putea să inventeze chiar orice nimic, din senin. Avea însă o “ştiinţă“ a lui, cunoştea oamenii, mare lucru, ce mai. Am uzat la rîndul meu de această “tehnică“ de antrenament psihologic chiar cu fiicele mele. Este un fapt arhicunoscut că un sportiv de performanţă are nevoie de presiune pentru a fi mereu “în priză“, mereu motivat.
-Ați fugit apoi în Germania. Cum s-a petrecut asta?
– Aşa este. După plecarea lui Ghiţă Roman în 1986, am fost, alături de Horia Demian, unul dintre antrenorii lui “U”. Deşi eram absolvent al Facultăţii de Matematică, am fost atras de munca de antrenor, la care am ajuns oarecum şi forţat de împrejurări. Îmi rupsesem tendonul lui Achile, aveam peste 35 de ani, nea Vasile Geleriu se retrăsese, echipa se lupta să evite retrogradarea, aşa că am consimţit fără ezitare să preiau acest post. În 1987, problemele au continuat, mulţi jucători terminaseră facultatea şi au plecat, astfel că m-am prezentat din nou la Bucureşti, pentru a-mi susţine probele de control, pentru a putea să reintru în echipă, pentru a o ajuta şi din postura de jucător. Acolo m-am întîlnit cu “prietenul” meu, domnul Chiraleu. Acesta m-a “luxat“ de nenumărate ori în decursul carierei mele, neconvocîndu-mă la lot, deşi eram cel mai bun din ţară. Ce mai, avea un cui împotriva mea. Aceste norme au fost un bun prilej pentru el de a-şi “desăvîrşi opera“ şi pentru că îmi lipseau doar 3 puncte pentru a lua acele norme, m-a obstrucţionat din nou, descalificîndu-mă. A fost picătura care a umplut paharul, a fost practic momentul în care m-am decis să plec definitiv în străinătate. Mai tîrziu mi-am dat seama că pentru a-ţi arăta calea pe care trebuie să o urmezi, Dumnezeu îţi trimite în cale şi răul, pentru a şti să alegi. De aceea l-am iertat pe domnul Chiraleu, pentru că acea dispută cu el a fost cea care m-a determinat să plec în Germania. Imediat am mers la Oradea, unde era Ghiţă Roman, i-am explicat că vreau să mă las de antrenorat şi l-am rugat să vină la Cluj pentru a-mi lua locul. El era asistent universitar, un mare iubitor al lui “U”, un mare caracter, aşa că a acceptat imediat. În septembrie 1987 am plecat într-o excursie cu soţia mea în R.F.G., onorînd invitaţia lui Meti Rühring şi nu m-am mai întors. A fost o decizie pe care în mintea mea o luasem demult, dar pus în faţa evidenţei am suferit enorm. Timp de 5 luni, pînă cînd au venit şi fetele, nu am dormit decît 2-3 ore pe noapte, la gîndul că ele sînt departe de noi. Din momentul în care ele au apărut în Germania, am simţit că a răsărit soarele şi pe uliţa noastră. Adriana a cîştigat în primul an campionatul de tenis al Germaniei (grupa 12 ani, deşi ea avea doar 11), apoi a “recidivat“ încă patru ani la rînd, Anca s-a afirmat şi ea, aşa că toate lucrurile mergeau ca pe roate. De la început am găsit sponsori puternici, ”Brochier Geiss”, “Sylla”, “Adidas”, ”Reebock”.
În plan baschetbalistic, am antrenat doi ani o echipă de Divizia B, TCB Post Nürnberg, unde am cîştigat foarte bine. Am să vă relatez un episod extraordinar, care este edificator pentru corectitudinea patronilor acelei echipe: cînd sponsorii s-au retras, lăsînd echipa la mijlocul campionatului, mi-am oferit serviciile pe gratis pentru următoarele 6 luni, din respect pentru cei care mă plătiseră cu 7.000 de mărci pe lună, bani care mi se păreau prea mulţi pentru ceea ce făceam. După terminarea campionatului, preşedintele clubului a venit la mine şi mi-a spus: “Mircea, îţi mulţumim pentru tot ceea ce ai făcut pentru această echipă, din păcate nu mai avem susţinere financiară pentru a înscrie echipa în campionatul următor, dar ai aici 18.000 de mărci, salariul tău restant“. Am rămas impresionat de acest gest, care semnifica faptul că munca mea fusese apreciată. Această manieră de a privi lucrurile spunea foarte multe asupra corectitudinii conducerii, deşi nu avusesem absolut nici un act semnat cu privire la salariul meu. M-am despărţit cu greu de acel colectiv, cu care am lucrat minunat, iar acel ultim episod îmi revine mereu în memorie ca un moment cu adînci conotaţii sufleteşti.
……………………………………………………………
Și interviul continua cu alte și alte episoade….Restul, altădată. Cînd Mircea va face 70 de ani publicăm și restul….
Așa, cît de un La Mulți Ani cred că ajunge.
Îi dorim viață lungă lui Mircea Barna și numai împliniri.
3 comentarii
La mulți ani, sănătate, fericire si multe realizări profesionale!
La multi ani!
La multi ani!