În primul rînd nu-mi place cum sună. Cel puțin în limba noastră sună ca dracu. Can-de-la-bru, spuneți și voi…
Mă enervează și că e un obiect din seria celor pe care nu le poți evita atunci cînd vine vorba despre cumpărăturile obligatorii de casă nouă.
-Așa, deci aragaz ne-am cumpărat, frigiderul îl luăm pe ăla mare de la mama… Ce mai avem de luat? A, mașină de spălat, aspirator și neapărat un….candelabru frumos în sufragerie.
Da frumos să fie, că e foarte important. Ca și cum primul lucru care ți-ar atrage privirea, într-o casă, ar fi candelabrul.
-Vai, tu, am fost la Ionescu acasă, au ăștia un candelabru de poți muri!, așa ar trebui să sune propoziția laudativă la adresa candelabrului, nu?
Cel mai distractiv e de Paști sau de Crăciun, atunci cînd toți românii fac „curățenie mare”.
-Alo, Mihaela, ce faci?
-Vai, tu, toată casa mi-e întoarsă pe dos, dar nu mai am mult…Mai am de făcut baia, coridorul, ușile, și de ce mi-e mai groază, trebuie să șterg candelabrul din camera mare. Da îl pun pe Marcel să mă ajute…
Candelabrele cînd se strică, apoi se strică. Îl chemi pe meșter.
-Cred că e un scurt undeva. Trebuie să iau braț cu braț. Dacă avem noroc terminăm în 4 ore.
Și-apoi fă cu ăla conversație, întreabă-l dacă nu vrea suc (roagă-te să nu îi placă băutura, că atunci îți povestește el cum a reparat odată un candelabru din ăsta la niște „domni” sau chiar pe ăla, știi tu, de la Teatrul Național, ăla cu 70 de brațe, a fost o muncă acolo, stai să îți povestesc…)
Candelabrele astea mai au un defect: sînt și scumpe. Adică pe principiul: mă, dacă tot sînt inutile, hai să le punem un preț mare.
Și stai, că mai am.
Dacă te hotărăști să îți chiar cumperi unul, ai pus-o. Știi, că se mai întîmplă din astea: o apucă pe nevastă-ta dorul de schimbare și zice:
-Marcele, de mult am vrut să îți spun chestia asta…(tu te și gîndești că te-a văzut fumînd în budă). Hai să schimbăm candelabrul din camera mare. Nu-l mai suport!
Iar cînd ajungi la magazinul cu pricina, dacă nu fumai, sigur te poți reapuca. Pentru că acolo faci un atac de panică. E groaznic de apăsătoare atmosfera. Să ridici capul ca prostul și să te uiți minute în șir la zeci la sute de candelabre și să trebuiască să îți și alegi unul.
-Uite, mie îmi place ăsta, da parcă nu merge culoarea cu cea a mobilei. Vai, și ce l-aș fi luat pe ăsta, are brațe atît de frumoase…Sau uite, ăsta, parcă sînt niște lumînări (vai, chiar așa, ce surpriză…). Sau uite, ăsta, ce „finuț” e…
Mare tîmpenie, în orice caz…
Încerc să-mi amintesc zece case în care am intrat în ultimii zece ani. Gata, mi-am amintit.
Acum încerc să-mi amintesc trei candelabre din astea zece case.
Acum două, acum unul.
Sînt tîmpit. Nu-mi pot aminti niciunul.
1 comment
Pe vremea Caritasului, își pusese unul un candelabru imens, demn de Casa Toporului, fix în camera mare (că nu era living). Era imens, impozant și atârna cam până la 25-30 cm de masă…