Gîndul acesta l-am avut mai de demult. Era intr-un an în care stăteam pe această terasă și priveam marea. El a fost alimentat acolo, la Horefto, în Pelion, într-un septembrie calm precum poemul celebrului Georgios Drossinis, „Galini”. Care chiar asta înseamnă, calm…
Și-n serenitatea asta despre care vorbim s-a întîmplat să fie toamnă. Și să fie atît de aproape marea, omniprezentă, încît tentația de a privi în larg, înspre nemărginire, îți putea ocupa tot timpul.
Aveam însă și timp pentru introspecție.
Între aceste două opțiuni mai era loc, totuși, și de aruncat ochii înspre cotidianul cochetei stațiuni. Neobișnuit poate, dar natural avînd în vedere că era septembrie, puteai avea surpriza ca taverna la care-ți sorbeai paharul de uzo ieri să se fi închis azi. De tot. Pentru că, nu-i așa, era septembrie, și sezonul era pe sfîrșite.
Tot așa, aprozarul de unde-ți luai ieri zemoasele smochine se întîmpla să aibă azi storurile trase.
Chiar și pe plajă, dacă te obișnuiseși să-ți iei drept reper cele 6 șezlonguri aurii acum trebuia să găsești alte puncte de orientare, pentru că ele, cele șase, intraseră în casă, la iernat…
Și uite-așa, fără să vrei, se cuibărea în mintea ta, ajutat fiind de aceste indicii, și gîndul că ceva se termină.
Aparent, lua sfîrșit vara.
Dar nu puteai ocoli continuarea acestui gînd: că tot așa cum se termină vara se poate termina, la un moment dat, totul.
Și tot așa, pe bază de mici indicii. Așa cum poate să dispară o masă de la o tavernă și să intre în depozit un șezlong, tot așa…
De-atunci, de la acea toamnă din Horefto, cu muntele în spate și cu marea în față, gîndul acesta s-a cuibărit și și-a făcut loc printre alte cîteva pe care le mai am.
Și de-atunci, de cînd cu Zagora la deal și cu Volosul la dreapta, de-atunci de cînd smochinele dispăreau exact cînd începuseră să-mi placă, parcă nu mă mai gîndesc la fel ca înainte la septembrie, la toamnă…
Știu. Copacii ruginii, reveria, plimbările…
Dar îmi amintesc și de bătrînul din Horefto care nu se uita niciodată la mare. Și-mi amintesc cum mă mira acest lucru: că locuiește dintotdeauna acolo, în locul acela de vis, dar nu-și mai privește „vecina” în ochi. Acum se prea poate să-l înțeleg pe om, avea și alte gînduri, nu doar acela de-a privi spre nemărginire…
