Colecția verde – Jurnalul unui alpinist și aviator de Niculae Baticu

A apărut la Editura România pitorească a doua carte din Colecția verde. Aceasta este Jurnalul unui alpinist și aviator scrisă de Niculae Baticu, varianta integrală, necenzurată, a volumului Amintirile unui alpinist apărut în 1981 la Editura Sport Turism.

„Față de ediția din 1981, actuala reeditare cuprinde, pe lângă adăugarea tăieturilor din textul original săvârșite de redactorul cărții din diverse motive și un capitol inedit. Însuși titlul tipărit inițial s-a modificat, făcând loc celui de pe manuscrisul lui Niculae Baticu: Jurnalul unui alpinist și aviator. Au fost schimbate, în același timp, și o parte dintre fotografii, din pricina imposibilității de a intra în posesia formelor lor originale. Între imaginile inedite se află și mormântul în care a fost îngropat Niculae Baticu (1909-1998)”, ne spune Mihai Ogrinji într-o interesantă postfață a cărții.

Pentru a vă face o idee despre ce completări a fost vorba, voi posta mai jos o parte din textul care se referă la premiera traseului Furcilor din Peretele Gălbenelelor. Partea scrisă cu negru este cea apărută în 1981. Cu verde sunt scrise pasajele din manuscris care au fost omise atunci.

…„Am luat-o în sus şi la stânga, pe drumul pe care-l vizasem de pe Colţul Gălbenelelor. Traseul se afla în stânga, adică la est de Hornul Coamei. Urcând, nu mi-am dat seama când am intrat şi când am ieşit din Horn. Am avut chiar impresia, pe care nici ceilalţi nu mi-au dezminţit-o, că nu am atins Hornul şi că tot timpul am mers în stânga lui. Datorită acestei erori, a apărut greşită descrierea şi pe fotografie şi în Buletinul Alpin. Abia când am repetat ascensiunea, în 1937, mi-am dat seama de eroare. Nu luasem cu mine nici un material. Sacul şi bocancii rămăseseră jos. Urcam la liber, neasigurat. În timp ce urcam pe o faţă destul de înclinată, am auzit pe cineva strigând:

– Măăă, nu pe acolo-i drumul, dă-te jos!

Am tăcut. De altfel, nici nu aveam cum să angajez o discuţie, fiindcă tocmai mă aflam într-un punct mai critic al ascensiunii. Abia ceva mai târziu am întrebat:

– Cine eşti?
– Florin Ştefănescu, a venit răspunsul.
– Noroc, Florine, aici Baticu, am zis eu.

Cu acest scurt dialog, lucrurile s-au lămurit. Florin Ştefănescu mi-era prieten. Era secretarul secţiei T.C.R. – Sinaia. Florin venea din Valea Colţilor şi când a ieşit în Strunga Colţilor a dat cu ochii de mine. A rămas mai departe în strungă cu grupul lui, urmărind ascensiunea noastră, căci între timp au urcat şi Dan cu Ion.

Vremea era în continuare frumoasă. O zi superbă de toamnă târzie, fără pic de nori, aşa cum este câteodată la munte. Am continuat urcuşul până la brâul de piatră ce se găseşte la circa 45 de metri în sus de locul unde se părăseşte Hornul Coamei şi se intră pe faţă. Prietenii mei, Ion şi Dan au strâns lucrurile, le-au dus în „Hotel Gălbenele” şi cu materialul necesar au pornit şi ei în sus spre mine. Dan mi-a adus ceva de mâncare; un sandvici şi două mere. După ce au venit şi ei pe brâul de piatră care este destul de larg şi se întinde pe 20-25 de metri am mâncat sandvici-ul iar merele le-am pus în buzunarul canadienei pentru astâmpăratul setei. Cu forţe noi, am plecat la drum. Am mers pe brâul de piatră spre est, în cercetare, Am urcat pe un bolovan mare, unde Ion mi-a făcut o fotografie. Ce am văzut de acolo, nu prea se arăta a fi intrarea în traseu. Am coborât de pe bolovan pe brâul de piatră şi de acolo, mai în jos, vreo 5–6 metri, până am dat de alt brâu, tot de piatră. Pe al doilea brâu am mers către est, până într-un mic vâlcel. Aici au venit şi ceilalţi doi tovarăşi de escaladă. Am continuat drumul urcând o rampă. În acel timp, în Strunga Colţilor a apărut un al doilea grup de alpinişti, condus de doctorul Nini Parhon. Ne-am salutat şi l-am rugat pe Nini, care fusese în perete cu Nicu Comănescu, să-mi spună dacă ne situăm ori nu pe linia obiectivului vizat, deoarece, de unde ne aflam noi nu ne puteam orienta. Nini ne-a spus că am depăşit intrarea în traseul pe care doream să-l urcăm. Intrasem pe ceea ce azi este traseul Trei Surplombe. Ne-am întors de aceea în vâlcel şi am luat-o la dreapta, stând cu faţa spre perete, vreo 4–6 metri. Am urcat mai întâi o rampă, apoi alţi vreo 4–5 metri, până am întâlnit un prag îngust de piatră. Am mers pe acesta, la stânga, adică spre est, foarte atent, şi m-am oprit pe o platformă mare, deasupra vâlcelului, la baza unui diedru, care forma începutul traseului nostru. Am făcut regruparea. Nini ne-a comunicat că am ajuns pe linia bună a traseului. Am bătut, în diedru, un piton gros, solid, cu inel. Am introdus în inel frânghia, pentru a face economie de carabiniere, după care ne-am legat. Eu cap de coardă, Ion la mijloc având sarcina să mă asigure şi să scoată carabinierele de pe traseu, iar Dan ultimul urmând să scoată pitoanele. Am luat cu mine tot materialul: şase pitoane, patru carabiniere şi un ciocan, pe cel metalic. Am început ascensiunea. Pantofii mei aveau o destul de bună aderenţă la perete. Până acum mă satisfăceau. Stânca era uscată. Urcuşul pe diedru, primul de acest fel pe care-l urcăm, a fost foarte plăcut. Am ajuns cu uşurinţă la capătul lui. Acolo, un bolovan îmi închidea calea. Bănuiam că deasupra lui voi găsi o platformă de regrupare. Nu ştiam la vremea aceea ce este o surplombă şi mai puţin ştiam cum se trece peste un astfel de obstacol. În consecinţă, ca să-l depăşesc, am bătut al doilea piton sub bolovan, am introdus coarda în carabinieră şi am făcut asigurarea. Apoi am tras puţină coardă în jos, am prins-o în două de la carabinieră spre mine, m-am lăsat şi m-am întins spre dreapta ca să pot ieşi pe faţă, ocolind astfel bolovanul de deasupra. Speram peste el se află o platformă unde să regrupăm. Am reuşit să ies pe faţă. Acolo prizele erau friabile şi a trebuit să curăţ întâi terenul pentru a putea urca. Am revenit pe linia diedrului dar deasupra bolovanului nu am găsit un loc de regrupare, după cum sperasem. Am continuat ascensiunea şi am bătut al treilea piton. Astfel asigurat l-am adus pe Ion sub bolovan. Am continuat ascensiunea folosind prizele, iar când s-a terminat coarda am bătut al patrulea piton, aducându-l pe Ion, în sus, la al treilea piton. Până la capătul celor cincizeci de metri de coardă, am bătut şase pitoane. Neavând decât patru carabiniere, la primul piton nu am folosit nici una, aşa cum am arătat, iar la al şaselea am făcut o buclă din sfoara ce o mai aveam în buzunar, prinzând în ea frânghia şi toarta pitonului. Astfel asigurat am mers mai departe până acolo unde astăzi se termină prima lungime de coardă. În dreapta, pe linia fisurii se află un mic horn, un intrând în care m-am băgat şi m-am încastrat pentru asigurarea secundului. În timp ce stăteam acolo, Ion îl aducea în sus pe Dan care mergea încet deoarece trebuia să recupereze pitoanele. Loviturile de ciocan se auzeau surde până ce un clinchet anunţa că pitonul s-a slăbit şi urma să iasă din fisură. Odată Dan ajuns lângă Ion, acesta a urcat mai sus dar nu a putut să-mi dea pitoane sau carabiniere. Mai aveam două pitoane dar nu aveam carabiniere, aşa că am pornit în sus până am ajuns pe o platformă mare unde fisura se lărgeşte într-un horn. Rând pe rând, asiguraţi doar în mâinile mele, au venit şi Ion cu Dan în regrupare. Lipsa de pitoane şi carabiniere şi acest mers pe rând, plus operaţiunea de scoatere şi recuperare a pitoanelor, ne-a răpit timp preţios. În continuare, traseul era format dintr-un horn larg, care mai sus se îngusta. Am plecat, nu în ramonaj, ci mergând cu mâinile şi picioarele pe ambii pereţi, formând un X, sistem numit spraiţ, învăţat mai târziu în şcoala din Italia.

Prietenii noştri din Strunga Colţilor ne-au urat succes şi au plecat. Am rămas singuri. Singuri? Am simţit atunci un sentiment ciudat, deşi eram trei. Dar când se urcă solitar, cu adevărat singur? De fapt, nu am fost chiar singuri. Pe lângă noi zbura şi se aşeza agăţată de stânca verticală o păsărică frumos colorată, Fluturele de piatră. Am ajuns în locul unde hornul se îngusta şi te arunca în afară, cam la 15 metri de la plecarea în horn. Acolo am bătut primul piton din a doua lungime de coardă. A pornit şi Ion după mine. Undeva mai sus, de unde între timp s-a surpat o porțiune de stâncă astfel încât deasupra a rămas doar o placă, la capătul celor aproximativ 25 de metri dintre mine şi Ion am bătut şi pitonul al doilea. Ion l-a adus pe Dan la primul piton iar el a urcat spre mine. Eu am continuat escalada şi am ajuns la capătul hornului care este închis de o placă. Regruparea am făcut-o într-o mică grotă cu fereastră, la capătul acestei lungimi. Fereastra o formase o lespede de piatră ce sta încastrată în diedrul prin care trecusem. Am crezut că stă să cadă, de aceea am cerut amicilor mei să se ferească, deoarece voiam să-i dau drumul jos. Dar cu toate eforturile depuse de mine, nu am reuşit să o clintesc din loc. Stă şi acum acolo. Au venit şi coechipierii mei în fereastră. Aici peretele pe care ne căţăram forma un unghi drept cu o coamă a sa. Pe ambii pereţi, la nivelul ferestrei se găsea câte un prag de piatră, pe care te puteai plimba şi sta ca pe un balcon. Ion era încântat. Priveliştea de pe aceste praguri ne fascina. Valea Gălbenelelor, sub noi, părea un drum neted pietruit. Colţul Gălbenelelor se vedea cu totul altfel de cum îl ştiam. În depărtare, de la stânga la dreapta vedeam Vârful Omul, Creasta Morarului, Dihamul, Predealul şi Azuga. Munticelul se vedea splendid.

Ne-am trezit la realitate. Nu prea aveam timp de admirat ceea ce ni se înfăţişa în faţa ochilor. La 20 octombrie ziua era destul de scurtă şi ne păştea întunericul. Am început să cercetez cele două praguri, pentru a alege drumul de urmat. M-am hotărât pentru pragul dinspre est. Aici, trecerea era oarecum blocată de tavanul de deasupra, de aceea am făcut primii metri târâş. În continuare, brâul s-a lărgit şi am găsit chiar şi o mică grotă, în perete, unde ne-am fi putut adăposti de vreme rea. La capătul de est al acestei grote am ales traseul de urmat. Faţa era verticală, brăzdată de fisuri superficiale în care nu am putut bate nici un piton. Mai sus locul părea mai accesibil. Pentru a ajunge acolo a trebuit să facem o piramidă ca să pot bate un piton. După aceea am urcat 4-5 metri, am traversat la dreapta, urcând încă 10-12 metri până la capătul de vest al platformei unde se află un promontoriu de stâncă în colţul în formă de unghi drept făcut de perete cu faţa din dreapta. Acolo am bătut al doilea piton şi i-am adus pe Ion şi pe Dan în regrupare. Se înserase. Am urcat pe promontoriu şi am încercat să fixez un nou piton în stânga. La un moment dat îl aud pe Dan spunându-i lui Ion să vină sub mine ca să mă ajute. A urmat un schimb de replici în care cei doi se invitau reciproc, fiecare ferindu-se de o eventuală cădere a capului de coardă peste cel care trebuia să-l ajute. Deşi situaţia era critică dialogul m-a amuzat şi nu l-am uitat. Am reuşit să fixez un piton într-o fisură suspectă după care am pornit mai departe. Abia am făcut doi paşi în sus şi frânghia a refuzat să mai circule. Agăţat cu mâna stângă de o priză trăgeam de frânghie, doar, doar o veni. Văzând că nu am coardă liberă i-am cerut lui Ion să tragă şi el în jos. Aşa, tot trăgând eu în sus şi el în jos, a ieşit pitonul şi am reuşit să-mi continui drumul. Am mai mers câţiva metri şi am intrat într-un horn puţin înclinat care conduce în creastă. Am regrupat acolo proptit cu spatele într-un perete şi cu picioarele în celălalt şi l-am adus şi pe Ion în regrupare. Când a ajuns sus se înnoptase. Dan, după ce a scos ultimul piton, a trebuit să urce pe întuneric.

Nu mai vedea prizele. Pentru a-l trage, că aşa a trebuit să fac, am dat frânghia peste spate, mă aplecam, scurtam frânghia şi apoi ridicam trunchiul şi cu el pe Dan. A fost o muncă obositoare. Totul a trecut când ne-am văzut toţi pe creastă. Astfel s-a terminat ascensiunea pe Peretele Gălbenelelor. În Buşteni şi pe toată Valea Prahovei, atât cât puteam vedea, se aprinseseră de mult luminile. Eram fericiţi. Ne-am strâns mâinile. Am împărtăşit celorlalţi îngrijorarea mea, că nu cunoşteam drumul în continuare până în Brâul Mare al Coştilei dar Ion m-a liniştit:

– Cunosc eu drumul…

Se vede că mai fusese pe aici, mi-am zis eu în gând. Şi, într-adevăr, conduşi de el, am ajuns în Brâul Mare al Coştilei. Acolo, în pâlcul mare de jnepeni, care acum nu mai sunt, băieţii mi-au spus să rămân pe loc, până se duc ei să aducă rucsacurile şi bocancii. Am stat între jnepeni, unde am găsit adăpost, că vremea se cam răcorise. În acest timp, am rulat, mintal, filmul ascensiunii. Când au venit cei doi cu bagajul, am încălţat bocancii. Mă simţeam fericit. Călcam iar, cu toată talpa, pe un teren solid. Am ieşit în Platou şi am mers la Cantonul Schiel. Apoi, pe drumul Schiel, am coborât la Buşteni. Cu un tren de noapte, ne-am întors la Bucureşti. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. La birou, pe la ora 9 dimineaţa, am fost chemat la telefon de Nae Dimitriu, care m-a întrebat:

– Ce aţi făcut ieri?

Am fost surprins de întrebare, ca şi de telefon. Nae nu-mi telefonase niciodată până atunci. Eram surprins cu atât mai mult cu cât atunci când am acceptat să merg în perete i-am rugat pe ceilalţi să nu scoată o vorbă, să nu spună nimănui de intenţia noastră, fiindcă nu se ştia dacă vom reuşi ori nu. Şi acum? Însemna că cineva vorbise. Am dat un răspuns vag:

– Am fost pe munte!
– Ce aţi făcut cu Peretele Gălbenelelor? m-a întrebat el fără ocol.
– L-am urcat, a fost răspunsul meu, nemaiavând ce ascunde.

La celălalt capăt al firului, am auzit o explozie de bucurie din partea mai multor persoane, însemna că „ei” aşteptau rezultatul…”

Cât despre capitolele noi, cele în care Niculae Baticu ne povestește despre aventurile lui ca pilot și pilot de război, pe acestea le puteți citi doar procurându-vă „Jurnalul unui alpinist și aviator”.

Cartea o puteți comanda la adresa de mail romania.pitoreasca.33@gmail.com
Prețul unui exemplar este de 30 lei.

PS:
Este din nou disponibilă cartea Alpinism. Înălțimi, riscuri, bucurii…, iar prețul i-a rămas neschimbat – 25 lei/exemplar.

Mihai Vasile

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia