E deja a treia oară cînd mă văd cu ei pe pista de alergare, așa că am considerat că putem intra în vorbă, și unii și alții. O bunică își aduce nepotul în mod regulat la mișcare, în parc, îl asistă de pe margine ba chiar aleargă cîte o tură și ea alături de el. Aveam să aflu că ea are 60 de ani iar ăla micu 6.
„Îl aduc pentru că e puțin grăsuț și îi va prinde bine mișcarea. Eu am jucat baschet, soțul meu a făcut atletism, știm cît de importantă este condiția fizică și realizăm că prin această alergare puștiul va putea slăbi, pentru că e prea plinuț”, mi-a spus bunica.
De puști ce să mai zic: azi a făcut 5 ture de pistă, deci 2 kilometri, alături de mine (bine, eu fac 4 kilometri, dar cred că trebuie să mai insist, m-a luat rușinea azi, văzînd că ăsta micu, de nici un metru înălțime, aleargă atît de mult). Umăr la umăr cu mine, mi-a mai spus și el cîte ceva: „Nu obosesc. Vrei să ne luăm la întrecere? Spune-mi, alerg bine sau mai am ceva de învățat?”. L-am învățat ce știu de la Horică Morar, să nu se mai uite la pantofi cînd aleargă, să respire ca lumea și… să o lase mai moale, că prea o ia în serios.
Imediat după ce a alergat, bunica i-a schimbat tricoul, l-a șters cu un prosop de transpirație, l-a spălat la cișmea un pic, l-a așezat pe o bancă, i-a scos un sandwich și mi-a spus: „Asta e cina. Diseară îi mai dau un pahar cu lapte, și gata, la culcare”.
Inutil să vă spun, probabil, ce impresie bună mi-au făcut cei doi.
Poate și vouă, nu?
PS
Pe copil îl cheamă Denis. Dar nu e deloc un pericol public (ca în film), ci un exemplu demn de urmat.
