Prietenul meu, Laurenţiu

Moto:

„O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,

Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum!”

(George Topârceanu)

De cum ajungi în Buşteni, privirea ţi-e atrasă de imaginea unică a Caraimanului, dar şi de linia elegantă a Castelului Cantacuzino. Sub castel, o altă construcţie, cu totul ieşită din obişnuit, înnegurată cetate pe dinafară, primitoare pensiune pe dinăuntru, îţi stârneşte curiozitatea. Este vorba despre pensiunea Cetatea Caraiman. Puţini dintre cei care o observă ştiu că aceasta este de fapt visul unui om care din cea mai fragedă copilărie a dorit să-şi trăiască viaţa în umbra Caraimanului.

Era prin 1945, când un băiat de 10 ani a coborât singur dintr-un tren care, pufăind astmatic, se oprea în gara din Buşteni ca să-şi mai tragă puţin sufletul înainte să-şi încordeze „cazanele” ca să ajungă încă o dată la Predeal, oraşul staţiune aflat la cea mai mare altitudine din ţară. Laurenţiu, cum este numit de prieteni, Cristea Nedelciu după cum îi scrie în buletin, pentru că de el era vorba în rândurile de mai sus, a rămas mut privind masivul care se ridica maiestos deasupra cochetului Buşteni. Legătura dintre om şi munte se făcuse.

Deşi viaţa tumultoasă l-a purtat cam peste tot prin frumoasa noastră ţară, pentru Laurenţiu, Caraimanul a rămas marea dragoste. „Omul cu şifonierul” cum îi zicea Răzvan Petcu, unul dintre bunii lui prieteni, a umblat prin aproape toate colţurile ţării. În afară de Bucegi, a rămas îndrăgostit şi de Făgăraş, asta neînsemnând că celelalte zone de munte din România i-au rămas indiferente.

Felul lui de a-şi trăi viaţa la maximum l-a dus, în ’89, la Baricada de la Inter. Pentru el s-a strigat „şi bătrânii sunt cu noi”! Dacă într-un bombardament din ’44, a fost rănit la picior, de data aceasta Laurenţiu a scăpat de „întâlnirea” cu glonţul dar Claudiu, nepotul său, l-a primit în plin.

Eu l-am întâlnit după aceea, prin 1990, când Marian Stoica, ne-a făcut cunoştinţă. Pe atunci Laurenţiu avea un apartament, un Trabant şi se ocupa de un chioşc pe care-l botezase „Ozana”. Pe acesta din urmă l-a făcut, apoi l-a refăcut. În puţinele momente când ne întâlneam, îmi spunea însă despre un proiect drag lui; casa din Buşteni. „Cetatea” de sub Caraiman. Mult timp n-am înţeles despre ce îmi tot vorbea. O boală mortală care nu reuşise să-l dărâme, i-a lăsat „amintire” o dificultate în vorbire, care mă făcea să-i înţeleg mai greu explicaţiile. De multe ori chiar renunţam să-l mai ascult.

Acum, peste ani, îmi revin în minte toate acele conversaţii. Pensiunea „Cetatea Caraiman” este copia fidelă a obsesiei care, pentru Laurenţiu, a început atunci, cu foarte mult timp în urmă, pe peronul gării Buşteni. Şi pentru aceasta şi-a vândut afacerea „Ozana” dar şi apartamentul de la bloc, şi a cumpărat un teren în Buşteni, pe care şi-a pus toată averea care-i mai rămăsese, adică un cort, şi s-a apucat de treabă. Pentru el magicul Buşteni era LOCUL.

Câţi dintre cei care, „salutaţi” mai întâi de câinele Rex, trecând pragul pensiunii îşi pot închipui că fiecare metru pătrat din această construcţie a fost făcut de mâna lui Laurenţiu? A stat mai întâi în cort, apoi şi-a făcut o magazie în care se intra pe brânci! De acolo a privit agitat spre munte în acea noapte când câţiva prieteni de-ai lui se chinuiau să scoată din Portiţa Caraimanului un grup de aşa-zişi alpinişti intraţi pe Valea Seacă a Caraimanului şi rătăciţi prin abrupt.

Cum a terminat o cameră, la parter, a mai făcut un pas şi s-a instalat acolo. Şi tot timpul a avut-o alături pe iubita lui soţie, Irina, indiferent dacă au avut sau nu au avut după ce să bea apă.

Acum, oricât ai vrea, nu mai poți să-ţi imaginezi câtă muncă a lăsat în spate. Turiştii se bucură de camerele calde, de holul generos unde se pot simţi ca acasă, dar şi de grătarul din curte.

Prietenii, de căldura lemnului cu care este placat parterul sau de „magia mesei ovale” şi toţi împreună de magnifica privelişte a Caraimanului.

Cu ceva timp în urmă îşi însoţea clienţii în excursii pe munte. Dar timpul trece peste noi toţi. Acum Laurențiu se mulţumeşte numai să-i sfătuiască. Cercul se închide, încet, încet, dar peste timp ceea ce va rămâne este o viaţa dedicată muntelui, acea casă, care întotdeauna va naşte întrebări şi o mulţime de amintiri adăpostite în paginile jurnalelor sau între coperţile multelor lui albume cu fotografii.

P.S.

Scrisesem aceste rânduri acum 4 ani când, Laurenţiu, ferm convins că va trăi până la 94 de ani – aşa-i spuneau lui astrele –, îşi căuta, prin spitale, sănătatea pierdută.

L-am revăzut cu două săptămâni înainte să plece din această lume. Aproape tot corpul lui pierduse lupta cu boala, dar spiritul-i era mai viu ca oricând. Pe 21 mai 2010, la numai 74 de ani, rămăşiţele-i pâmânteşti şi-au luat locul sub Caraiman, în cimitirul oraşului pe care-l îndrăgise încă de la vârsta de 10 ani. Însă, spiritul lui, veşnic tânăr, ne mai însoţeşte, din când în când, pe cărările munţilor sau în curtea pensiunii lui şi a Irinei, pensiunea Cetatea Caraiman.