Azi am fost în Babeș, la alergare. Mi-am și depășit recordul, adică am fugit 5.400 de metri. Dar nu despre ale trupului vorbim azi, ci despre ale sufletului. Așa cum știți, la biserica de la mine de pe stradă e gălăgie maximă în fiecare duminică, știți povestea, slujba la difuzoare (n-am mai scris despre asta pentru că am făcut un pact cu preotul-doar nu v-ați gîndit la altceva…). O pot asculta de pe balcon fără probleme sau chiar din cameră, cu geamul ușor deschis (mai fac economii la hainele de duminică). În alte dăți renunț de tot la a o asculta. Iar azi am fost, veți vedea, de-a dreptul ingenios.
Am ales Babeșul, pentru alergare, mi-am zis eu, inițial. N-aveam de unde să știu că voi primi și hrană spirituală. Pentru că în tot parcul răsună slujba de la biserica de pe bulevardul 1 Decembrie 1918, deci de dincolo de Someș, cum ar veni, din Grigorescu, practic. Bat tare de tot boxele alea, vă dați seama. Da știți cum se aude? Lacrimă. Perfect. Țuț.
Și uite așa, dacă socotim că ăia 5 kilometri i-am făcut cam în 45 de minute, că nu alerg eu nu știu ce, dacă mai pui și streching-ul, pot spune, fericit, că am prins o bucată bună, dacă nu chiar esențială, din slujba de duminică.
Nici nu m-aș fi gîndit că se poate îmbina atît de bine plăcutul cu utilul. Pînă la urmă, dacă ar fi fost și ceva concert pe platoul din fața Sălii Sporturilor, am fi putut fi chiar selectivi în ceea ce privește…muzica. Dar nu-i timpul pierdut. La o următoare ediție a pieței volante, cred că ar merge un pic de muzică populară, că locatarii din zonă s-au obișnuit cu concertele.
Oricum, la întoarcea acasă, am mai prins niște faze originale. Un tată cu doi copii, unul de 5 ani și altul mic de tot, în cărucior, care plîngea încontinuu, s-au retras la mine în scară, să nu facă gălăgie ăla micu în fața bisericii, să nu-i deranjeze pe credincioși. Chiar am văzut-o pe mămică cum i-a spus ăstuia, tatălui: „du-te mă cu ei de aici, nu vezi că tăt urlă ăsta?”
Și atunci, ăsta mic, cu ăla mijlociu, și cu ăla mare, cu tatăl, stăteau toți trei pă scări la noi la bloc. Tatăl îngăima ceva din cuvintele preotului, aște-eee-pta-aaate, moooaa-rrrte, slaaaa-vă, popo-oooorului, ăla mijlocu împingea în sus și în jos cărucioru iar ăla din cărucior urla, ca să o citez pe mămica lui. Foarte frumos m-au primit ăștia trei în bloc. Aproape că am reușit din prima să mă strecor printre ei, dar tot mi-a tras ăla mijlociu una cu ghidonul căruciorului, dar nu mă mai doare…
Pe alee sînt niște domni și doamne la care trebuie să le spunem rromi acum, cu mulți copilași drăgălași de rromi, puțin murdari și foarte agresivi, care te trag de haine, să le dai bani.
În rest o duminică frumoasă, plină de adînci (sau înălțătoare) sentimente.
Da, nici un polițist comunitar, la ce ar trebui așa ceva? Ăștia care cer bani nu scuipă cu atîta precizie încît să te și nimerească…
1 comment
Stii Ovidiu, de cele mai multe ori iti citesc articolele la birou. Si de cele mai multe ori ma trezesc bufnind in ras(de una singura) spre surprinderea celor din jurul meu. Deja aproape ca e un ritual sa deschid FB-ul si sa dau o „raita” printre articolele tale. Ma bine dispun totdeauna. Mersi mult pentru minutele astea…