Cred că atunci cînd ești bolnav e o luptă unu la unu. Adică nu e muncă de echipă, nu poți să te bazezi pe colegul tău din atac, nici pe cel din apărare. Sigur, dacă ai noroc, te ajută cineva, dar în cea mai mare parte tot unu la unu rămîi: tu și cu boala. Îmi amitesc cît de tîmpit eram la un moment dat, în copilărie, cînd îmi doream să mă îmbolnăvesc. Asta însemna, în mintea mea, că pot sta zile întregi în pat, pot citi, mă pot uita la televizor și pot primi mîncare la pat.
Acum le am pe toate astea, plus chestia cu scrisul, și fac pe nemulțumitul…
Apropo de televizor și avantajele de a putea privi ore în șir la el, am văzut, aseară, un documentar despre o insulă dintr-un loc uitat de timp. Idjwi se cheamă insula. E cumva între Republica Democrată Congo și Rwanda. Locuitorii ei sînt, poate, printre cei mai săraci din lume. Cei mai norocoși cresc cîțiva bananieri în grădină (foarte interesant: vindeau, la prima mînă, un ciorchine de 20 de kg cu echivalentul a 2 dolari. Cel ce cumpăra vindea la rîndul lui cu echivalentul a patru dolari. Și tot așa, dacă ar ajunge ciorchinele ăla în România ar costa, probabil, 40 de dolari).
Toată șmecheria, pe insula asta, e un feriboat, care în patru ore poate lega insula de partea continentală. E inconfortabil să călătorești cu el, înghesuială, murdărie, chin, dar e singurul mod de mișcare. Aveam să înțeleg, urmărind pînă la capăt documentarul că izolarea asta reprezintă, paradoxal, și marea lor binecuvîntare.
Și ce fac idjwi-enii ăștia toată ziua?
Iau cîte un sac de cartofi în spate sau un ciorchine de banane sau o capră, urcă pe feriboat și le vînd pe malul celălalt, într-o piață.
Și ce mai fac?
Păi cînd e cîte un război prin zonă, și, har Domnului, acolo are grijă Cel de Sus să fie războaie în fiecare săptămînă, primesc pe insulă refugiații. Chestia hazlie e că la un moment dat au primit o parte de populație reprimată, parte care apoi a ajuns la putere în țara lor și i-au trimis pe ăilalți la plimbare. Și ăilalți au ajuns tot pe Idjwi asta. Și uite așa, idjwi-enii ăștia săraci au trăit în bună înțelegere și cu unii și cu alții. Și, zicea un nene de-al lor mai deștept, în jurul insulei se cam moare: cam 5 milioane de victime au făcut războaiele, doar în ultima vreme. Numai la ei nu se moare. Mă rog, nu se moare împușcat.
Stai c-am uitat ce-am vrut să zic.
A, da, concluzia domnului acesta de care ziceam c-a vorbit:
-izolarea asta forțată a lor a constituit, din cîte se pare, salvarea de la moarte. Pentru că nici dușmanii, de orice fel or fi fost, nu-s tîmpiți să vină cu feriboatul pe insulă, tot cîte 50, să-i omoare pe locuitorii din Idjwi. Și, conchidea omul, cea mai mare dorință a oamenilor de pe Idjwi e să fie pace. Deși sînt loviți rău de soartă, locuiesc în cocioabe și își duc traiul de pe azi pe mîine, măcar nu e război la ei pe insulă. Și se pare că nici nu o să fie degrabă.
Documentarul s-a terminat.
Urmărindu-l, eu îmi doresc, totuși, două chestii: să nu fie război și să nu mai fiu bolnav.
