Cerul, cum ar veni…
Am ajuns marți dimineața în Sibiu, aș fi vrut să stau pînă vineri sau, cine știe, poate chiar pînă sîmbătă…Dar nu s-a potrivit, pentru că azi dimineață am primit un telefon și-a trebuit să mă întorc la Cluj.
Dar pînă la telefonul cu pricina tot am apucat la o tură de Păltiniș…cu vizita la schit cu tot și cu făcutul unei cruci la mormîntul lui Constantin Noica, așa că n-a trecut nici de data asta anul fără să văd ceea ce-mi place…
Schitul
Drumul dintre Rășinari și Păltiniș, la 7 dimineața, a fost o poezie. Mergi pe serpentine, vezi doar copaci și parapeți, și, dintr-o dată, pe o culme, apare cerul, îl vezi, o iei spre el, ca și cum ai vrea să zbori, dar te liniștești repede pentru că în jos se vede hăul, nemărginit…
Peisaj cu niște brazi, în vale
De pe porțiunea dreaptă din vîrf poți vedea, dincolo de hău, „peisage”…
Și ce „peisage”…
Pe dreapta faci o haltă, cît să iei apă de la izvorul acela celebru.
După alte curbe, aproape de tot de stațiune, la bifurcarea celor două drumuri care mărginesc insula-Păltiniș, pe stînga cum urci, e schitul, obligatoriu de vizitat. Și de urcat la bisericuță, apoi la mormîntul lui Noica, printre rădăcinile brazilor…
Apoi ajungi la baza telescaunului, vezi un cuplu stînd la soare și sorbindu-și cafeaua de dimineață, dai bună-ziua și cobori la chioșcul de cărți al Noricăi. Îl vezi, îți aduci aminte de tot felul de lucruri, faci o poză de la Casa Turiștilor, vezi casa lui Noica și cam atît.
Prin centru
Pînă la urmă ăsta-i Păltinișul, și dacă sună și dacă nu sună telefonul să te cheme la Cluj.
Am fost, am văzut, am plecat.
N-am apucat să reumplu toate „odăile”, au mai rămas „uși deschise” dar asta e…
Totul e să nu se facă…curent.
