Mai fac din astea, mai rar, ce-i drept: îmi cumpăr doi covrigi, un iaurt, stau pe o bancă, pe Eroilor și mănînc. E prima oră a dimineții, să spunem ora 8, nu se prea întîmplă nimic pe strada aceea, pe semi-pietonală, cum le place unora să-i spună. Nu mi s-a întîmplat să mă vadă vreun cunoscut, probabil că e prea de dimineață. Mie îmi place să stau acolo, mă mai uit la clădirile din fața mea, dar și la cei cîțiva oameni. Și să vă mai spun ceva: dacă m-ar vedea cineva, nu mi-ar păsa.
Ieri și azi am făcut același lucru, aveam treabă de dimineață, pe la clinici…
Și-atunci l-am văzut de două ori, în cele două dimineți, pe același bătrîn, pe aceeași bancă, în lateralul celei pe care stăteam eu. Făcea același lucru de ambele dăți, respectiv nu făcea nimic, ci doar se uita în gol.
Bătrînul ăsta de care vă spun nu e un bătrîn sărac, pentru că hainele lui sînt curate.
Are un baston, stă priponit oarecum în el, stă și se uită. În gol.
Dă senzația că nu mai înțelege nimic din lumea asta, parcă e prezent mai mult în cealaltă dimensiune, oricare ar fi aceea…
Un fel de autism, hai să-i spunem așa…
Dar bine, e de înțeles, cred că se apropie de 90 de ani…
Apoi, și ieri și azi, am fost distras de ușoara „cotcodăceală” a două tinere, dintre cele care se pregătesc să așeze mesele pe terasele de pe această celebră semi-pietonală…Să le spunem chelnerițe, deși cred că sînt mult mai mult decît atît.
Vorbesc. E greu să le înțelegi, deși vorbesc o limbă foarte apropiată de cea cu care sîntem obișnuiți, au un pronunțat accent ardelenesc. Poate unul chiar exagerat, cu prea multe inflexiuni specifice zonelor limitrofe posibilei viitoare capitale culturale europene…
Și ele par de pe o altă planetă, ca și bătrînul despre care vă vorbeam la început.
Mai lipsea să se uite un al cincilea și la mine, să mă facă și pe mine „de pe altă planetă” și-atunci chiar că am fi avut dimensiunea reală a lumilor diferite în care trăim pe-aici, prin orașul-comoară…
