Ieri seara am trecut pe lîngă o cofetărie de cartier. Cu tot ce poate însemna asta, la nivel de atmosferă prăfuită. Și-am chiar intrat, de curiozitate, să văd ce se poate întîmpla într-o cofetărie de cartier. Am găsit o fază de film rusesc din anii 60, o fază care poate că merită să v-o relatez și vouă…
Înăuntru erau trei oameni, cu tot cu vînzătoarea.
S-o luăm cu vînzătoarea.
Ea se îndeletnicea cu liniatul unui caiet. Nu chiar cu creion chimic, cum ar fi fost scenariul în filmul meu rusesc, dar cam așa ceva. Linia un caiet cu un pix din acela transparent (cu un capăt albastru). Și linia, linia, linia, ca și cum toate paginile alea rămase neliniate trebuiau liniate pînă la închiderea programului. Practic era ca un robot industrial dotat cu pix de liniat.
N-o să ne ocupăm de ea, mai ales că a fost foarte amabilă.
Nici de ceilalți n-o să ne legăm, ba dimpotrivă, o să îi…lăudăm.
Așadar, la o masă, una dintre cele cinci ale acestei cofetării de cartier, o Ea și un El stăteau unul în fața celuilalat, fiecare dintre ei cu cîte o sticlă de Fanta de portocale la sfert în față. Aveau cam așa, către 60 de ani. Sau poate puțin peste 55 de ani, că la oamenii de vîrsta asta, în România, mereu te poți înșela. Adică erau bătrîni, poftim, în sensul comun al expresiei. Sau cum să le zicem…Nu erau tineri, na.
Și ăștia doi, pentru cineva cu un spirit de observație mai puțin dezvoltat, puteau să dea imaginea unor oameni care beau Fanta pentru că le este sete.
Dar pe mine nu m-au putut păcăli.
Măi, ăștia doi care beau Fanta de portocale sîmbăta la ora 7 seara într-o cofetărie de cartier erau doi…îndrăgostiți. Puteau fi, după toate probabilitățile, doi oameni singuri. Poate singuri așa, dintotdeauna sau poate că și-au pierdut jumătățile pe drum. Că doar pînă înspre 60 de ani poți păți multe…În mod clar niciunul nu era căsătorit, că doar nu stai așa, în geamul cofetăriei…
Oricum, se vedea că își spun drăgălășenii…Ba lui îi chiar venea să o mîngîie pe mînă, dar încă nu avea destul curaj.
Și-atunci continua să îi zîmbească, să o aprobe, ca și cum ea ar fi fost deținătoarea adevărului absolut. Omul era setat să dea din cap doar pe verticală.
Ea vorbea, el aproba, se apucau de zîmbit ștrengărește, mai trăgeau cîte o dușcă de Fanta la sfert, dar din pahar, nu așa, din sticlă.
Și poate că așa au ținut-o multă vreme, pînă cînd fata aia de linia caiete să se fi prins că e ora închiderii…
