La malul mării îți vin în minte povești. Una dintre cele mai calde mi-a spus-o cineva, cu ani în urmă. E adevărată și se întîmpla cu și mai mulți ani în urmă, la Eforie Nord.
Vă mai amintiți și voi de Eforie Nord cel de demult? Cu lunga sa alee pietruită și cu gărdulețul acela betonat? Ei bine, acolo se întîmpla povestea fetiței noastre, care avea atunci vreo 6 ani.
Din loc în loc, acolo, pe faleza aceea, pe vremea cînd aveai voie să le spui țigănci, cum ar veni, acestea, țigăncile, vindeau mici suveniruri. Printre ele se număra și piesa denumită „inelușul fermecat”. Despre care țigăncile de pe atunci, femeile rrome de acum, cum ar veni, spuneau că are ceva magic în el, că face magii adică. El, inelușul arăta ca toate inelușele. Era din tablă, avea o piatră deloc prețioasă în mijlocul lui, doar că că era, cică, fermecat.
Și prezentat astfel, drept ineluș-fermecat-care-face-magii, o atrăgea teribil pe fetița noastră.
Și-atunci insita: „mamă, mamă, vreau inelușul fermecat”.
Și-l primea.
Cum ajungea pe plajă, la cearceaf cum se zicea pe atunci, că nu se zicea la șezlong, de bine ce-l ascundea, să-l pună bine, îl și pierdea.
Și-atunci din nou, a doua zi, se ruga de mama ei să-i cumpere altul. Pe care-l pierdea.
Și tot așa, în fiecare dintre cele 7 zile de plajă.
Mă rog, pînă în ultima zi, că nu mai știm noi dacă au fost 7 zile sau 10 sau 5. Zi în care fetița a întrebat-0 pe țigancă, despre inel, despre faptul că îl pierde mereu….
Și-atunci a zis și țiganca vorba mare, cea care e cheia poveștii, de fapt:
-Păi vezi, draga mamii, eu ți-am zis că inelușul ăsta e face magii. Ai văzut cum dispare?
Fetița, devenită între timp femeie în toată regula, susține și azi că inelul acela fermecat era într-adevăr fermecat și că de aia dispărea.
Eu cred însă că fetița de atunci era fermecată de mare, așa cum orice om de pe pămîntul ăsta cred că e fermecat de mare.
Că n-ai cum să nu fii fermecat de mare.
