Am prins un stop din ăla de 77 de secunde. Și știi cum faci la stop, îți mai fug ochii spre mașina cu care ești în paralel (așa cum îți fug la mall pe coșul de cumpărături al celuilalt). De cele mai multe ori degeaba. Iar cînd nu-i degeaba, te poți trezi cu o privire care te face să te rușinezi. Deci tot degeaba, cum ar veni. Bine, azi am pățit chestia asta cu uitatul în mașina celuilalt și am prins o fază interesantă.
Un domn de vreo 65 de ani era cocoțat într-un patru ori patru, un Nissan. Și-n cap avea o pălărie.
A renunțat la ea.
Asta ca să facă mișcări de rotație ale capului.
Stînga, dreapta, sus, jos, cercuri…
Cînd, deodată, pang!
Omul a adormit instant.
Am fost sigur, pentru că n-a mai mișcat. Mai erau 30 de secunde. Ce să fac?
Am claxonat.
Lucrul pe care îl urăsc cel mai mult, dar pe l-am făcut, ca să văd dacă are vreo reacție. Da, a avut o reacție, simultan cu reacția celui din față, care m-a înjurat după ce a dat să demareze și și-a dat seama că mai are 30 de secunde de roșu.
Și, revenind la omul nostru, a reacționat foarte interesant: a tresărit brusc, așa cum te trezești dintr-un somn profund în care ai un coșmar.
I-am făcut semn să coboare geamul.
L-am întrebat dacă e în regulă, că mă speriasem, sincer.
Mi-a zis că e în regulă, doar că e foarte obosit. Că n-a vrut să chiar adoarmă, dar că asta i s-a întîmplat…
Mi-a mulțumit.
A plecat. Lin, ușor, drept, fără curbe.
Sper că a ajuns cu bine.
