Plouă. Teii din față nu mai împrăștie nici un miros. Ajunși cam chei, dezvăluie o imagine seacă: mașini, garaje, caldarîm ud.
Amintirile, sigurele momente pe care le poți revedea la infinit cu ochii minții, îți revin: cu imaginea asta în față îți treceau zilele, egale, pe vremea cînd, obligat de împrejurări, trebuia să stai „prizonier” în casă. Îți ziceai, atunci, că dacă va fi vreodată să scapi de dureri atunci n-o să mai bagi în seamă niciodată vremea de-afară, n-o s-o judeci în termeni de „urîtă” sau „frumoasă” și-o să ieși cu aceeași plăcere din casă.
Și-atunci, azi, ce-ți veni să te strîmbi cînd ai văzut imaginea asta? Ai uitat ce-ai promis? Sigur că ai uitat, c-așa sînteți voi…
Hai, ieși afară și amintește-ți și de promisiuni dar și de Nichita Stănescu: „Deplîng pe cel care plînge cînd plouă”…
