Magazinele de ochelari mă fascinează. Mai ales cele din străinătate. Întotdeauna m-am întrebat din ce aluat sînt făcuți cei care vînd în astfel de lucruri, pentru că mi se par oameni cu totul speciali. Nu știu dacă contează mențiunea, dar am observat că majoritatea celor care au această meserie sînt femei. Și ce femei…
„O să vă rog să îmi spuneți cum îi simțiți, vă strîng?”
„Înclin să cred că această culoare a ramelor e cea care vă avantajează, nu vi se pare?”
„Aș dori să vă rog să nu vă grăbiți, sînt sigură că pînă la urmă vă veți găsi cea mai frumoasă pereche de ochelari din magazin”
Cum să vorbești atît de civilizat, de unde să știi toate cuvintele astea ticluite menite a ameți complet?
Și cine le învață să se miște printre standuri, printre oglinzi, printre cutii, printre fraze?
Aș vrea să asist la un team-building din ăsta, sincer…
Și mai uitați-vă la ceva.
Uitați-vă, dacă ajungeți bunăoară în Franța, într-un oraș mai mic, la felul în care se închide un magazin din ăsta de ochelari la ora prînzului (se știe, în orașele mici între 14 și probabil 16 sau 17 micile prăvălii nu rămîn deschise, ar fi inutil, nu intră nimeni la orele acelea)…E un ritual, o frumusețe, un spectacol. Uitați-vă cum știe ea, femeia (că vînzătoare nu-i pot spune), cu delicatețe, să închidă toate etuiurile acelea de piele, cum șterge cu cîrpe speciale lentilele, cum închide pătratele acelea de expunere a ochelarilor, cum reașează standurile la locurile lor, cum trage storurile și la sfîrșit cum închide pînă jos, grijulie, grilajul metalic al magazinului…Poezie.
Oare ce face ea, femeia aceasta, după ce închide magazinul?
