Mariana Merca Bagiu, de patru ori campioană a României

Mariana Merca Bagiu a jucat 16 ani la Universitatea și a făcut‑o cum nu se poate de bine. În vitrina sa cu trofee se află 4 titluri naţionale, câștigate toate cu echipa clujeană, una la care ţine enorm. Mariana a fost argintul viu al generaţiei sale de jucătoare, căpitan al echipei și un lider absolut.

Puţină lume știa, poate, că e sora celebrului Iuliu Merca, și asta pentru că pe terenul de baschet ea nu a avut nevoie de nici un fel de pile. Se descurca și singură, prin extraordi­nara valoare pe care o avea.

S‑a căsătorit tot cu un sportiv, cu fundașul Universităţii, Sorin Bagiu, iar fiul lor, Călin, a fost și el sportiv, tot fotbalist.

Se poate spune, așadar, despre Mariana Merca Bagiu că a îmbinat perfect moștenirea muzicală a familiei cu apetitul noii sale familii pentru sport.

Se mai poate spune despre Mariana Merca Bagiu faptul că a avut o misiune foarte complicată la un moment dat la Universitatea, atunci când a reprezentat elementul de conti­nuitate între două generaţii de excepţie ale acestei formaţii. Și s‑a descurcat cum nu se poate mai bine.

Data naşterii: 09.05.1954, Cluj‑Napoca

Zodia: Taur

Studii:

• Liceul nr. 10 Cluj, promoţia 1973
• Institutul de Educaţie Fizică şi Sport Cluj, promoţia 1976

Activitate sportivă:

• a jucat baschet la Şcoala Sportivă Cluj între 1966‑1971
• a evoluat la Universitatea Cluj între 1971‑1986, unde a fost şi căpitanul echipei după retragerea Floarei Anca
• componentă a lotului naţional de tineret al României, pentru care a evoluat de 10 ori
• a cucerit un titlu de campioană naţională de tineret cu Şcoala Sportivă, unde le‑a avut colege, printre altele, pe Viorica Jurcă, Lucia Cobîrzan şi Irina Szekely, antrenor Horia Pop
• de 4 ori campioană a României cu Universitatea Cluj, ediţiile 1980‑1981, 1981‑1982, 1984‑1985, 1985‑1986
• în ediţia 1982‑1983 a ocupat locul 2, după Voinţa Bucureşti
• a fost jucătoarea care a făcut legătura între două generaţii de excepţie ale Universităţii, cea reprezentată de grupul format din Doina Prăzaru‑Mathe, Viorica Jurcă, Floarea Anca, Gheorghiţa Bolovan, Măndica Ciubâncan şi „noua generaţie” din care făceau parte Magda Pall‑Jerebie, Virginia Popa, Gabriela Kiss, apoi Ildiko Manases, Tünde Enyedi, Suzana Sandor, Maria Vigh, Aurora Dragoş şi altele
• componentă a primei echipe a Universităţii Cluj care, sub conducerea mult regretatului antrenor Nicolae Martin, a readus acestui oraş un titlu de campioană la baschet, după 27 de ani de „secetă” la acest nivel, precedenta clasare pe primul loc datând din 1954, sub titulatura de Ştiinţa Cluj. După această performanţă, echipa noastră a mai cucerit alte 8 titluri de campioană până la Revoluţie, ceea ce a dus la declararea Clujului drept capitală a baschetului feminin românesc.
• a jucat cu Universitatea Cluj în mai multe ediţii ale cupe­lor europene
• în toţi cei 16 ani, a evoluat numai la Universitatea Cluj.

 

… în 2002, în restaurantul familiei

la acel moment, Picola Italia…

Driblinguri în „3 secunde” pe muzică de „Semnal M”

Frumoasa poveste a baschetului feminin clujean con­tempo­ran a început în 1971, odată cu fuziunea echipelor clujene ASA (singura echipă din Cluj care activa, cu rezultate modeste, în Divizia A) şi „U”. Echipa nou formată se înscria, sub denumirea de Universitatea Cluj, în campionatul 1972‑1973, alături de alte 9 echipe. De la ASA a promovat ca antrenor la „U” domnul Nicolae Marin, de al cărui nume se vor lega, peste ani, cele mai răsunătoare performanţe ale baschetului clujean. Anul 1972 nu fost nici el unul strălucit, dar a marcat un moment de cotitură, pentru că au început să apară în lot „jucătoarele marca Horia Pop”, un antrenor de mare calibru. Printre noile venite la „U” s‑au numărat, în returul campionatului 1972‑1973, Viorica Jurcă şi protago­nista acestui material, Mariana Merca. Dacă turul prinsese echipa în zona retrogradării, odată cu venirea celor două jucătoare, echipa a ajuns pe locul 6. Apoi au mai apărut Doina Prăzaru, Floarea Anca (revenită după o perioadă de întrerupere) şi Gheorghiţa Bolovan. În deceniul 1970‑1980, competiţia internă era aproape sută la sută o „afacere bucureşteană”, singura echipă din provincie care a „cutezat” să ia un titlu fiind Crişul Oradea, în sezonul 1978‑1979. În rest, fie că se chemau Politehnica (4 victorii), IEFS (3) sau Rapid (2), team‑urile bucureştene dominau net întrecerea. Munca depusă de această generaţie, coordonată de Nicolae Martin, nu avea cum să nu îşi arate roadele până la urmă, astfel că în campionatul 1980‑1981 inevitabilul se produce şi Universitatea Cluj câştigă un titlu cu valoare de simbol, pentru că avea să fie primul dintr‑un lung şir de succese de mai apoi.

Mariana Merca a fost omul potrivit la locul potrivit. Ea nu a conceput să evolueze altundeva decât alături de antre­no­rul său, la care a ţinut enorm. Nu s‑a putut despărţi nici de colegele sale, cu care, veţi ve­dea, forma o adevărată familie. A fost conducător de joc într‑o echipă care juca cu plăcere, redescoperind parcă frumuse­ţea şi puritatea spor­tului. Publi­cul clujean de baschet nu este întâmplător cel mai avizat din ţară, pentru că, iată, de 20 de ani el este privilegiat să aibă numai exemple de mari sportive, categorie în care intră cu prisosinţă şi invitata noastră.

Mariana Merca a oferit spectacol în teren, într‑o perioa­dă în care fratele său, Iuliu Merca, era numărul unu în rock‑ul românesc, unul dintre cei mai înzestraţi compozitori, ins­trumentişti şi solişti vocal pe care i‑a avut vreodată mu­zica românească. Mă întristez de fiecare dată când mă gândesc că el nu mai este, dar sunt mândru că un clujean de‑al nostru a ajuns în topurile internaţionale, cu piesa „Moara”, într‑o vreme în care unii dintre colegii săi din ţară compu­neau sau cântau „Magistrala albastră”. Nu cred că am să comit o impie­tate dacă am să deviez preţ de câteva rân­duri de la subiectul principal al acestui material, oferindu‑vă câteva gânduri, nu ale mele, la vremea despărţirii de cel care a fost Iuliu Merca.

Hanno Hofer (Nightlosers): „Pe Merca l‑am cunoscut în 94 şi mi s‑a părut de prima dată un tip haios, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat”.

Adrian Berinde: „Iuliu Merca a fost unul dintre cei mai mari compozitori din România, aproape toate piesele lui au ajuns hit‑uri. Să nu uităm că în anii `80, piesa Moara a prins un loc 5 în topul britanic”.

A.G. Weinberg: „Există un sentiment de trib pe care l‑am descoperit în America şi l‑am simţit şi eu aici. Nu trebuie să vorbeşti tot timpul cu cineva ca să îţi dai seama că aparţii aceluiaşi trib, aceluiaşi grup. Gyulă, cum i se spunea lui Iuliu, era un mare membru de trib. La el am văzut prima dată în `77 o chitară Stratocaster, am văzut multe altele…”

Teo Peter (Compact): „Pentru mine, Iuliu înseamnă mai mult decât pentru alţii. El mi‑a fost primul profesor, m‑a încurajat şi datorită lui sunt acum unde sunt. Giulă a fost un model pentru noi toţi, el era cel care însenina şi bucura sufletele noastre”.

Cristi Minculescu (Iris): „Probabil că nicio viaţă de om nu ar ajunge să vorbim despre Iuliu ca artist şi ca om. Când apărea Iuliu, venea primăvara”.

Adrian Barar (Cargo): „După ce am făcut 4 ani de chitară clasică, am auzit de la profesorul meu, de unul Merca. L‑am cunoscut prin `84‑`85 la mare şi am rămas impresionat de felul în care cânta, cu mult suflet.”

Iertată să‑mi fie această digresiune, dar dacă sora lui Iuliu nu s‑a supărat, vă rog şi pe dumneavoastră, iubitorii de sport, să fiţi îngăduitori.

Să revenim la baschet şi la perfomanţele Marianei Merca Bagiu.

 

– Cum aţi ajuns la baschet?

– Până în 1961, când am început sportul, cochetasem cu muzica, fiind chiar selectată în diferite coruri, la şcoală. A venit apoi ziua în care ochiul de specialist al antrenorului Horia Pop m‑a reperat la una dintre orele de educaţie fizică. Din primul moment am simţit o atracţie deosebită pentru baschet, care era pentru mine un adevărat miraj. Am muncit cu o ardoare deosebită la antrenamente, exigenţa şi rigoarea domnului Horia Pop fiind încă de atunci maxime. Nu pot uita bucuria pe care am avut‑o când, în 1971, am fost cooptată în lotul Universităţii, club pe care l‑am preţuit întotdeauna. Ţin bine minte momentul, pentru că el a coincis practic cu cel al venirii la „cârma” echipei a antrenorului Nicolae Martin. Dânsul era antrenor de „Armata” Cluj, team care a fuzionat în acel an cu „U”. Împreună cu Viorica Moraru‑Jurcă, am ajuns într‑o echipă care le avea printre componente pe Floarea Anca şi Pia Neţa. Returul acelei ediţii de campionat a fost unul fulminant pentru noi, un adevărat tur de forţă, la capătul căruia am terminat pe locul 6. La venirea noastră, „U” era undeva în subsolul clasamentului.

− Cum aţi fost primită la „U”?

 

Mariana Merca Bagiu în acţiune

− Nu foarte elegant. Unele dintre senatoarele de drept, care îşi simţeau ameninţate posturile de titulare, ne luau, pe Viorica şi pe mine, cam de sus. Nu pot spune însă că am suferit din acest motiv. Odată că nu ne interesa decât jocul, bucuria noastră supremă, apoi că ne simţeam excelent din punct de vedere psihic. „Scăpasem” de antrenamentele sufo­cante ale lui Horia Pop, unde munceam pe rupte şi eram fascinate de regimul relativ lejer de la noua echipă.

Ne‑am văzut de treabă şi, ca o consecinţă firească, am fost titula­rizate. În timp, s‑a cristalizat un „5” de bază format din Floarea Anca, Doina Prăzaru‑Mathe, Gheorghiţa Bolovan, Viorica Moraru‑Jurcă şi eu. Lotul era completat de jucătoare foarte bune, precum Dana Mangu, Heidemarie Schuster, Măndica Ciubăncan sau Virginia Popa. Împreună am desco­pe­rit plăcerea jocului, dirijate de pe margine de acest monstru sacru al baschetului românesc, Nicolae Martin. Chiar dacă nu am reuşit până în sezonul 1980‑1981 niciun titlu naţional, am fost mereu „acolo”, printre protagoniste. În 1974, 1977, 1978 şi 1980 am terminat pe locul 5, în 1976, pe 6.

− Cum de v‑aţi „hotărât” în campionatul 1980‑1981 să atacaţi titlul?

− Îmi amintesc multe dintre vorbele de duh ale lui nea Martin. Ţin minte că ne‑a ţinut un fel de „speech”, în care spu­nea: „măi fetelor, cu voi nu pot face nimic, sunteţi instabile psihic, nu mă pot baza deloc pe voi”. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că aceste cuvinte au avut darul de a ne moti­va, ele făceau parte din „şcoala” inegalabilă a maestrului. Nea Martin a simţit din plin momentul. Premisele marii per­for­manţe erau create: aveam valoare, eram prietene în teren şi în afara lui, atmosfera era excelentă. Bineînţeles că am ţinut şi noi o mică „şedinţă”, în care ne‑am hotărât să dăm tot ce putem. Aşa s‑a întâmplat, iar ca o consecinţă firească au venit cele 16 victorii consecutive. Campionatul „s‑a jucat” în ultima etapă, când am învins, într‑un meci decisiv, pe Voinţa Braşov, o aspirantă la medaliile de bronz. Dacă am fi pierdut acea partidă, Voinţa ar fi terminat pe locul 3, iar contracandidata noastră la titlu, Politehnica CSS2 Bucureşti, ar fi fost campioană. Noi ne‑am mobilizat însă şi am reuşit, după 27 de ani de la ultimul succes clujean, să aducem iubito­rilor baschetului o mare bucurie. Când ne‑am întors de la Braşov, am fost aşteptate la gară cu flori de ofi­cia­li­tăţile de atunci, precum şi de un număr impresionant de suporteri. Din acel moment, la Sala Sporturilor biletele erau vândute cu mult înainte de meciuri, iar spectatorii veneau cu o oră înain­te de debutul întâlnirilor pe care le disputam acasă.

− În afară de Politehnica Bucureşti şi Voinţa Braşov, ce echipe mai participau în acea vreme în campionatul românesc?

− Era Voinţa, Comerţul Tg‑Mureş, Universitatea Timişoara, Mobila Satu Mare şi, bineînţeles, regimentul bucureş­tean, reprezentat de mai sus‑pomenita „Poli”, cu Mariana Andreescu şi Maria Roşianu printre protagoniste, Olimpia, Progresul, Rapid şi ICEMENERG. Era o luptă mare acolo, în faţă, era greu de răzbit pentru o echipă din provincie. Marea noastră satisfacţie a fost întregită când au fost chemate la lotul naţional Doina Prăzaru‑Mathe şi Gheorghiţa Bolovan, iar nea Martin a fost numit selecţionerul României. Începu­sem să fim băgate în seamă şi asta era mare lucru.

− Cum a fost receptat acest succes în familia dum­nea­voastră?

− Toată lumea a fost fericită, dar mai ales fratele meu Iuliu. El m‑a încurajat dintotdeauna să perseverez. Îmi spunea mereu că trebuie să ne străduim să ne depăşim condi­ţia, fiecare în modul său. El era în vârful piramidei muzicale a ţării, iar eu devenisem campioană a României. Vă daţi seama că nu puteam fi decât foarte mândri de noi. Iuliu venea în permanenţă la meciurile mele, iar eu eram nelipsită de la concertele lui. Era o stare sufletească extraordinară, aş da oricât să o mai pot trăi.

− Aţi început să vă obişnuiţi cu locul I, drept urmare aţi reuşit să dublaţi acel succes, şi asta chiar în anul următor…

− Aşa este. În campionatul 1981‑1982, am câştigat din nou titlul, cu aceeaşi Politehnica CSS2 Bucureşti în „coaste”. Ajunsesem la o deplină maturitate în joc, atât eu cât mai ales echipa. Ne simţeam minunat împreună, iar noi patru, cu Viorica Moraru‑Jurcă, Doina Prăzaru‑Mathe şi Florea Anca, formam un adevărat „club în club”. Ţin minte că jucam ca­nastă în cantonamente şi ajunsesem să facem o adevărată pasiune pentru acest joc. Într‑un an, spre surprinderea noas­tră, ne‑a fost anulat unul dintre cantonamente. Vreau să vă spun că am protestat de‑a dreptul, pentru că noi aveam o treabă pe care nu o puteam duce la bun sfârşit. Nici azi, după 20 de ani, noi nu am renunţat la acest hobby şi, de fiecare dată când timpul ne permite, ne întâlnim şi petrecem câteva ore împreună, la o canastă.

Nimic din toate astea nu ar fi fost posibile fără OMUL Nicolae Martin. Ne era dascăl, dar şi prieten. Ştia să se poarte cu noi. Ne cerea mult la antrenamente şi jocuri, dar ne pre­ţuia pe măsură. La rândul nostru, i‑am răspuns întotdeauna cu aceeaşi monedă, încercând să îmbinăm fericit plăcutul cu utilul. Ţin minte că nu era împotrivă să mai bem câte un pahar de bere. Ceea ce nu admitea însă, sub niciun chip, era fumatul. Dacă prindea pe cineva cu ţigara, îi tăia din indem­ni­zaţie.

Din punct de vedere profesional, nea Martin era la super­la­tiv. Citea reviste de specialitate din Europa Occidentală, dar mai ales din SUA. Încerca să plieze metodele lor pe posi­bi­lităţile noastre, să găsească cele mai bune soluţii pentru a perfecţiona jocul nostru, să dezvolte un stil eficient şi specta­culos. Floarea Anca (Ica), „responsabilă” cu buna dispoziţie, îi mai juca unele feste. La un meci important, de exemplu, nea Martin ne‑a indicat o anume schemă, să zicem 1‑3‑1. Noi, în teren, conduse de Ica, am jucat în legea noastră şi am câştigat. După partidă, nea Martin ne‑a spus: „vedeţi, măi fetelor, dacă mă ascultaţi?” Noi chicoteam pe ascuns, iar după ani buni de zile ne distram teribil pe tema „schemelor noastre imbatante”.

− După ce aţi câştigat al doilea titlu naţional con­secutiv, cel din 1981‑1982, a urmat un an de „pauză”, în care „U” s‑a clasat pe locul II, după Voinţa Bucureşti. Apoi, însă, următorii doi ani au completat zestrea de „aur” cu încă două victorii. Cum au fost posibile aceste succese?

− Muncă. Foarte multă muncă. După titlul din 1982 am fost nevoită să‑mi întrerup pentru ceva vreme activitatea, pentru că am dat naştere fiului nostru. Nu aveam stare, aşa că am făcut tot posibilul să revin în teren cât mai devreme cu putinţă. La două luni după naştere, am reînceput antrena­mentele, cu o ambiţie sporită. Nu mai era la fel, pentru că plecaseră, din diverse motive, atât Doina Prăzaru‑Mathe, cât şi Floarea Anca. Din „cei patru muşchetari” rămăsesem doar eu şi cu Viorica Moraru Jurcă. Din „vechea gardă” mai era Gica Bolovan. În rest, echipa întinerise, veniseră forţe proas­pete, Magda Jerebie, Virginia Popa, Gabi Kiss sau Anemarie Kirr, ultima dintre ele pe postul de conducător de joc, adică postul meu. Era evidentă dorinţa tuturor ca noi, „cele vechi”, să ne cam luăm „tălpăşiţa”. Am stricat însă planurile celor care ne voiau plecate. Ţin minte că eu am muncit înzecit, până când l‑am „obligat” pe nea Martin să mă retitularizeze în postul de conducător de joc.

− Satisfacţia cuceririi a încă două titluri de campi­oană a fost dublată de posibilitatea de a evolua în cupele europene, ceea ce vă oferea, practic, „paşaportul” de a vedea lumea. Pe vremea aceea nu era puţin lucru…

− Am beneficiat de experienţa lui nea Martin, care nu ştiu cum făcea dar, în primele tururi, aveam mai mereu ad­ver­sare din Europa de Vest, aşa că vă daţi seama ce fericire pe noi atunci când auzeam că urmează să plecăm în Franţa sau Italia, în timp ce alţii nu văzuseră decât litoralul Mării Negre sau, în cel mai fericit caz, Varna, la bulgari. Vizitând oraşele, ne făcuserăm un obicei din a ne fixa trasee cu cele mai frumoase obiective; la Paris, de exemplu, ni se făcuse realmente rău de la oboseală, pentru că vroiam să vedem cât mai multe, într‑un timp cât mai scurt, condensat pe perioada unei zile. În general, banii ne zburau din buzu­nare, pentru că impactul cu civilizaţia europeană era atât de mare, încât ne tenta absolut orice. Magazinele, pentru noi cei obişnuiţi cu rafturile goale din România, ne „trăgeau cu ochiul” la fiecare pas. Nu rezistam să nu intrăm, iar odată ce eram acolo, să nu cheltuim. Oricum, să reuşeşti să vezi atâtea lucruri interesan­te, să‑ţi lărgeşti orizontul, nu era lucru puţin. Şi de aceea sunt recunoscătoare acestei minuni care este sportul. Datorită lui, am putut să circul liber, să simt ce înseamnă civilizaţia şi, implicit, normalitatea.

− Cum a decurs căsnicia cu Sorin Bagiu, având în ve­dere faptul că nu prea aveaţi mult timp pe care să‑l petreceţi împreună?

 

 

Mariana, alături de soţul şi fiul său

 

− Eu cred că norocul nostru a fost tot sportul. Dacă unul dintre noi s‑ar fi consacrat unui alt domeniu de activitate, cu siguranţă că nu am fi avut destulă înţelegere unul pentru celălalt. Ne vedeam rar, el era în cantonament, eu la fel, dar ne străduiam să ducem o viaţă de familie ordonată. Bineînţe­les că atunci când a venit copilul, mi‑am pus altfel de între­bări, mă simţeam mult mai responsabilă şi poate că acest lucru a contribuit decisiv la alegerea momentului în care am înţeles să spun „stop” activităţii mele competiţionale. Nu pot spune că am ieşit complet din „acţiune”, pentru că au urmat anii în care Sorin a fost preşedinte la „U”, ani plini de nelinişti şi zbateri, în care am încercat şi eu să‑l ajut, imprimând în familie un climat plăcut şi sănătos.

Mă bucur că fiul nostru şi‑a ales singur calea de urmat, fiind azi student la IEFS şi având o ambiţie poate mai mare decât am avut noi doi împreună.

− Ce ne puteţi spune despre sportul pe care l‑aţi prac­ticat, ce a însemnat pentru dumneavoastră?

− Sportul a fost, alături de familie, minunea care s‑a întâmplat în viaţa mea. Am avut prietene extraordinare în Floarea Anca, Doina Prăzaru‑Mathe, Viorica Moraru‑Jurcă. M‑am înţeles foarte bine cu Magda Pall‑Jerebie. Ţin minte că ea mă cerea în teren, spunându‑i lui nea Marin că numai eu o ştiu angaja cum se cuvine. Fie vorba între noi, pe Magda nici nu era greu să o angajezi, pentru că oriunde îi dădeai min­gea, o prindea şi apoi o fructifica. A fost o jucătoare fantas­tică. Am fost înconjurată de dragostea spectatorilor, dar şi de mulţi oameni care au făcut lucruri absolut supraomeneşti pentru ca noi să ne simţim bine şi acestora le păstrez un gând bun. Bineînţeles că ne‑am fi bucurat dacă am fi fost renu­merate pe măsura eforturilor pe care le făceam, dar, privind în urmă, ne consolăm cu ideea că aşa erau vremurile. Din fericire, suntem generaţia care se poate lăuda că a fost cel mai aproape de puritatea absolută în sport, pentru că noi am jucat de şi cu plăcere. Nu ştiu dacă astăzi lucrurile stau la fel, dar îmi permit să am îndoieli.