Vasile Sărucan, un bronz la un campionat european…

Doar aşa l‑am văzut pe Vasile Sărucan. Tot timpul pe bicicletă, tot timpul pedalând agale, niciodată în alt ritm.

Am aflat la un moment dat că suferă in urma unei hernii de disc şi nu de ieri de azi ci de zeci de ani. Şi că‑şi ia cu regularitate antiinflamatoarele, antial­gicele, are ora lui de gimnastică zilnică şi apoi trece la acest ritual cu pedalatul spre Babeş.

Vine de două‑trei ori pe acest traseu pe zi, pentru că e legat de Babeş ca de casa sa.

Stă cu plăcere acolo, îşi face antrenamentele la sânge, apoi se mai tachinează cu Vasile Bogdan sau cu Zoltan Ráduly, la marginea pistei.

Mi s‑a părut un om foarte cald, corect, cu principii şi modest din cale afară deşi ar avea toate motivele să se laude cu performanţele sale de sportiv, dar şi de antrenor.

Are un băiat care s‑a dovedit un atlet sclipitor până la un moment dat, când şi el a plătit tribut unor accidentări.

Are o soţie pe care aş putea‑o decreta una dintre cele mai bune gospodine din oraş, nu de alta, dar ne‑a răsfăţat în mai multe rânduri cu creaţiile sale…

Are o viaţă liniştită, aşa cum este şi el, un om liniştit, împăcat cu destinul său de antrenor…pe două roţi.

• · ·

Data naşterii: 23.08.1945, Cluj

Zodia: Fecioară

Studii:

Liceul „Brassai Samuel”, Cluj

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Oradea (1978)

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Cluj (1997)

Activitate sportivă:

• multiplu campion naţional de juniori în probele de aler­gări scurte şi lungime
• primul titlu de campion naţional (seniori) la lungime, în 1966, cu 7,74 m
• campion naţional în proba de 4×100 m liber, în 1968
• multiplu campion şi recordman naţional în proba de lungime, în perioada 1967‑1978
• participant la Campionatul European în aer liber, Budapesta, 1966
• finalist al probei de lungime la Campionatul European în aer liber de la Atena, 1968 şi la Campionatul European în aer liber de la Helsinki, 1970
• campion Mondial la Festivalul Tineretului, Sofia, 1966, la lungime
• locul 7 în proba de lungime la Campionatul European de sală de la Belgrad, 1967, cu 7,47 m
• locul 4 în proba de lungime la Campionatul European de sală de la Viena, 1969, cu o săritură de 7,69 m
• locul 3 şi medalie de bronz pentru România în proba de lungime la Campionatul European de sală de la Sofia, în 1971, cu un rezultat de 7,88 m
• 5 titluri de campion balcanic la săritura în lungime, în perioada 1966‑1973
• participant la peste 70 de concursuri internaţionale de atletism
• component de bază al lotului de atletism al României, timp de 10 ani
• visul său neîmplinit: Jocurile Olimpice, pentru care nu a fost selecţionat niciodată, deşi îşi îndeplinise de fiecare dată norma.

Activitate profesională:

• Antrenor la Universitatea Cluj, unde a cunoscut satisfacţii deosebite prin sportivii:
• Gelu Luchianov ‑ autor al unei sărituri de 8,04 m în proba de lungime în anul 1996
• Laszlo Sărucan (fiul său), care a cucerit 20 de titluri naţionale la 110 garduri, 200 m plat precum şi un loc 5 la Campionatul Mondial de Juniori de la Seul în proba de garduri
• Cezar Busuioc, campion naţional la înălţime, cu 2,15 m
• Florin Grecu, campion naţional la decatlon în 1995‑1996
• Simona Roşca, vicecampioană naţională la 100 m în 2000‑2001
• Cristina Domide, campioană naţională în probele de garduri
• Antrenor de pregătire fizică al echipei de volei masculin a „Universităţii” Cluj
• Maestru al sportului, din 1966.

 

… în sala de atletism

a Parcului Babeş, în 2002 …

Mai poate sări mult omul ăsta?

Una dintre cele mai bune performanţe internaţionale ale vreunui atlet clujean de‑a lungul timpului a fost medalia de bronz cucerită de săritorul în lungime Vasile Sărucan. Evenimentul s‑a produs în anul 1971, la Campionatul European de sală de la Sofia. Poate pentru că acest sportiv înzestrat a reprezentat prea puţin Universitatea, marea majoritate a carierei petrecându‑şi‑o la CSM Cluj, atenţia de care s‑au bucurat rezultatele sale nu a fost una pe măsură. Cine îl cunoaşte pe Vasile Sărucan ştie însă multe despre nobleţea sufletească a acestui om modest, demn, care îşi vede în continuare de treaba sa. Iar treaba sa este aceea de antrenor de atletism la (culmea!!) Universitatea Cluj, postură din care a trăit destule satisfacţii (unele legate chiar de performanţele fiului său), dar şi momente grele (cele mai multe cauzate de lipsa de fonduri). Cine nu îl cunoaşte pe Vasile Sărucan îl poate vedea zilnic, călare pe bicicleta sa, străbătând agale, pedalând egal, pe drumul către parcul „Babeş”. Traseul său trece pe strada Cardinal Iuliu Hossu, apoi pe lângă stadionul municipal, pe Aleea Tineretului (Splaiul Independenţei de azi), o mică escală la Sala Sporturilor „Horia Demian” (ca să dea bineţe cunoscu­ţilor), apoi ajunge la sala de atletism. Aşa l‑am întâlnit şi eu pe Vasile Sărucan, aproape că îmi puteam fixa ceasul în funcţie de aceste repere, care au puterea unui adevărat ritual pentru el.

Calm, niciodată precipitat, poate fi văzut cronometrând timpii elevilor săi, dând sfaturi pe care sportivii le ascultă cu mare atenţie. În pauze sporovăieşte cu colegii, iar glumele curg şuvoi. Există un farmec aparte la aceste şedinţe de antrenament, iar starea generală bună, de prietenie şi aparen­tă relaxare este cea care dă culoare unei munci titanice, monotone prin îndârjirea ei.

Invitatul nostru este cu siguranţă născut pentru această meserie, în care reuşeşte să îmbine experienţa cu noutăţile din lumea atletismului. Nu de puţine ori l‑am văzut consul­tându‑se cu colegii săi pe marginea unor metode de abordare a unor exerciţii specifice. I‑am văzut în jurul lui pe Vasile Bogdan şi pe Ráduly. Împreună cu alţi antrenori, acest nucleu de mari personalităţi ale atletismului clujean este capabil să redreseze „corabia” atletismului clujean, cu condiţia ca ochii şi pungile (nu de sub ochi, desigur) oamenilor cu potenţial financiar să se îndrepte spre acest sport. În toate ramurile există probleme, dar să afli că fiecare tânăr evoluează în echipamentul cumpărat din banii proprii, să afli că, în pre­ziua campionatului naţional Cristina Domide (vicecampioa­nă naţională în probele de garduri), plângea pentru că nu avea cuie pentru ghete, este stupefiant. Atleţii nu sunt nişte oameni pretenţioşi, ei lucrează cu o mare plăcere, care le‑a fost insuflată şi de către pleiada de antrenori excepţionali ai Clujului, dar de aici până la a duce lucrurile la extrem, parcă este totuşi prea mult. Nu se poate ca, într‑un anonimat demn de o altă cauză, aceşti tineri să muncească pe rupte, să obţină medalii la concursuri naţio­nale şi internaţionale şi să nu fie băgaţi în seamă aproape deloc. În aceste condiţii vitrege, atleţii de la „U” au cucerit multe medalii la Campionatele Naţionale de iarnă. Ar fi un mare păcat să se risipească aceste talente, să ia drumul altor centre din ţară sau să renunţe efectiv la sport. Ar fi un mare păcat să se neglijeze devotamentul unor antrenori atât de valoroşi, precum cei pe care îi are la ora actuală Clujul, să se instituie o stare generală de derută, foarte păguboasă pentru destinele acestui sport, care a adus glorie şi respect Cetăţii.

Iertată să‑mi fie această divagaţie de la subiectul principal al materialului de faţă, dar cred că este şi datoria noastră, a presei, să avem mai multă aplecare către munca acestor oameni (sportivi şi antrenori deopotrivă), care riscă să se desfăşoare într‑un complet anonimat.

Medalia de bronz cucerită de către Vasile Sărucan în proba de lungime în 1971 la Campionatul European de la Sofia rămâne una dintre cele mai bune performanţe ale atletismului clujean. Posesor al unor calităţi fizice deosebite, Vasile Sărucan s‑a impus în perioada anilor `70 drept unul dintre cei mai reputaţi specialişti ai acestei probe, dominând categoric întrecerile interne. Campion mondial la Festivalul Tineretului în 1966, participant la 6 campionate europene, de 5 ori medaliat cu aur la Campionatele Balcanice, el s‑a consacrat după încheierea activităţii sportive muncii de antrenor la clubul Universitatea Cluj. Din această ultimă ipostază a trăit mari satisfacţii, elevii săi (printre care s‑a numărat şi fiul său), reuşind an de an rezultate notabile. Gelu Luchianov, Cezar Busuioc, Florin Grecu, Simona Roşca, Cristina Domide şi, desigur, Laszlo Sărucan sunt doar câteva dintre numele atleţilor care şi‑au cizelat aptitudinile sub atenta observaţie a maestrului sportului Vasile Sărucan. Căsătorit cu fosta atletă Emilia Bozero (fostă campioană naţională, protagonistă a probelor de 100 m, 400 m şi cros), el a avut ocazia fericită de a‑l avea printre elevi pe fiul său, Laszlo, un atlet care a făcut furori în anii `90 prin perfor­manţele sale. Retras prematur din activitatea competiţi­onală, Sărucan Laszlo a lăsat în urmă regretul iubitorilor de atletism din Cluj, dar şi o serie impresionantă de 20 de titluri naţionale şi un valoros loc 5 la Campionatul Mondial de juniori de la Seul, în proba de garduri. Într‑un clasament al celor mai bune performanţe obţinute de atleţii „Universităţii” Cluj din toate timpurile, Sărucan Laszlo ocupă poziţii onorante. Voi enumera câteva dintre ele: locul 9 la 100 m plat, cu un rezultat de 11,00, realizat în iunie 1995 (interesant este că locul 10 în acest clasament este ocupat chiar de către tatăl său şi protagonistul acestui material, Vasile Sărucan, cu 11, 02, în iunie 1981), locul 9 la 200 m plat cu 21,7 în iunie 1996 dar mai ales acel loc 2 la 110 m garduri, cu 13,87 obţinut în mai 1996 la Viena.

În anul 1959, „exilat” fiind la o şcoală profesională din Câmpia Turzii dintr‑o eroare a funcţionarilor şcolari, clujeanul get‑beget Vasile Sărucan a găsit singurul mod de a‑şi petrece timpul liber în practicarea atletismului. Elev la internat, tânărul de 14 ani a fost remarcat de profesorii de sport şi recomandat pentru grupele de performanţă.

În anul 1971, la Campionatul European de la Sofia, Vasile Sărucan a cucerit medalia de bronz a probei de sări­tură în lungime, cu 7,88 m, cu 4 centimetri mai puţin de cel mai bun rezultat al carierei sale, 7,92 m. Această perfor­manţă rămâne consemnată în analele atletismului european şi constituie una dintre cele mai bune reuşite ale unui atlet clujean din toate timpurile. Protagonistul acestui material este un tip modest, dar orgolios, care a recunoscut, până la urmă, că aştepta de mult timp această recunoaştere a unor merite pe care, personal, le consider incontestabile.

 

– Domnule Vasile Sărucan, spuneţi‑ne care au fost începuturile dumneavoastră în sport, despre primii paşi în atletism.

− Încă din copilărie aveam aptitudini deosebite pentru această disciplină. Eram plin de energie, iar în practicarea atletismului am găsit un mijloc excelent pentru a mi‑o canaliza. Puteam să alerg la nesfârşit, fără să acuz oboseala. Îmi făcea realmente plăcere să îmi petrec majori­tatea timpului liber făcând mişcare în aer liber, dar la un cadru organizat am ajuns mult mai târziu, prin 1959.

− Cum a fost la Câmpia Turzii?

− Nici nu vreau să îmi aduc aminte. Am suferit cumplit la gândul că nu sunt acasă şi, dacă nu aş fi putut practica atletismul, cred că mi‑aş fi luat câmpii. Aşa însă, lucrurile au devenit suportabile, pentru că după încheierea orelor de curs mă refugiam în alergările şi săriturile mele şi uitam de toate necazurile. Doi ani au trecut greu, dar apoi am fost legitimat la CSM Cluj, unde din 1961, până în 1965 m‑am simţit excelent. Mi‑am terminat liceul la „Brassai”, iar între 1965 şi 1966 am concurat pentru Dinamo Bucureşti.

− Pentru că aţi amintit de anul 1966, el a fost cel care a consfinţit şi primul rezultat important al carierei dumneavoastră, ca mai apoi, în anii următori, să confirmaţi din plin.

− Aşa a fost. În 1966 am devenit campion şi recordman naţional la săritura în lungime, cu 7,74 m, un titlu care înseamnă foarte mult pentru mine, pentru că el mi‑a deschis calea afirmării şi astfel am atras atenţia asupra muncii mele. Imediat am fost selecţionat în lotul naţional şi astfel am putut participa la primul meu campionat european, la Budapesta. A fost prima luare de contact cu lumea mare a atletismului şi poate tocmai de aceea am avut nişte emoţii teribile. Nu m‑am concentrat îndeajuns, astfel că acea participare o putem nota doar la capitolul experienţă de concurs. Noroc cu Festivalul Mondial al Tineretului de la Sofia din acelaşi an, unde am câştigat finala, fapt care mi‑a dat multă încredere pentru viitor. Tot în 1966 m‑am întors la CSM Cluj, unde am rămas de altfel până în 1974.

A urmat apoi un pas înainte, concretizat prin clasarea mea pe locul 7 în finala Campionatului European de la Belgrad din 1967, unde am sărit doar 7,47 m, rezultat infe­rior celor anterioare, dar care mi‑a permis totuşi să mă simt în elita săritorilor în lungime.

În 1968, la Atena, am pornit cu mari speranţe. M‑am calificat în finală, dar acolo am avut o săritură depăşită la 7, 89, astfel încât a trebuit să mă consolez cu locul 12.

− Aşa a început pentru dumneavoastră coşmarul sări­turilor depăşite?

− Se prea poate. Este o adevărată istorie cu aceste sări­turi. Fără falsă modestie pot să spun că aveam o viteză foarte bună în elan, un zbor corect şi o aterizare perfectă. În schimb, riscam la maximum şi nu de puţine ori călcam pragul. Pot spune că aveam la un moment dat un adevărat „renume” la acest capitol, fiind în „stare” să depăşesc 6 sărituri din 6. Ar putea exista şi o altă explicaţie în afara încăpățânării mele. Aceasta ar fi aceea că mă simţeam în largul meu doar în prezenţa a doi antrenori: Kiss Gyorgy de la CSM Cluj şi Ioan Vintilă de la Dinamo (ultimul fiind şi antrenorul meu de la lot). Pentru că Ioan Vintilă nu prea era agreat pentru deplasările în străinătate, mă preluau alţi tehnicieni, cu care nu eram în consonanţă. Aceştia nu mă ştiau dirija şi povăţui eficient de pe margine, astfel că de cele mai multe ori „reuşeam” să depăşesc săriturile. Singura dată când Vintilă m‑a însoţit a fost la Campionatul European de la Sofia în 1971, când am cucerit de altfel medalia de bronz.

 

− În 1969 v‑aţi apropiat şi mai mult de vârful pira­midei continentale. Era Campionatul European de la Viena şi aveaţi vârsta ideală, 24 de ani.

− Cu toate acestea nu pot spune că eram încă destul de „copt”. Am obţinut locul 4, cu o săritură de 7,69 m, dar cu mai multă atenţie aş fi putut ajunge pe podium. Mai grav a fost la Helsinki, în 1970, când realmente aş fi putut ajunge campion european. În calificări am sărit 7,92 m (obsesiv acest rezul­tat, peste care nu am putut trece niciodată) chiar din prima încercare. Noaptea nu am putut închide ochii, la gândul că a doua zi în finală, îmi voi spulbera toţi adversarii. Intuiţi probabil ce s‑a întâmplat: am realizat „performanţa” de a depăşi toate cele trei sărituri din concurs şi îmi venea să mă las de atletism.

− Nu numai că nu aţi renunţat, dar în anul următor s‑a produs minunea: aţi devenit medaliat cu bronz al probei de lungime de la Campionatul European Sofia, 1971. Cum a fost acolo?

− Simţeam încă din ţară că voi reuşi un concurs mare. Faptul că antrenorul meu Ioan Vintilă mă însoţea, a fost de natură să îmi confere o încredere sporită în forţele mele. Concursul în sine a fost unul palpitant, în care schimbul de locuri în clasament se făcea săritură de săritură, până aproape de final. Eu am condus în majoritatea timpului, dar la sfârşit m‑au „ras” Baungartner (Germania) şi Ovanesian (URSS). Deşi nu mi‑am menţinut „clasicul” 7,92 m, am venit pe locul trei cu 7,88 m, care mi‑a asigurat medalia de bronz. La vremea aceea am suferit că nu am reuşit mai mult, dar anii au trecut iar acum, la 56 de ani, când văd numele meu pe internet printre cele ale unor mari campioni, consider că nu m‑am făcut de ruşine. Luând în considerare şi faptul că am fost mereu respins din lotul pentru Olimpiade deşi îmi înde­pli­nisem întotdeauna baremul, pot spune că în pofida tuturor barierelor, rezultatul meu rămâne consemnat în analele atletismului internaţional ca o dovadă a potenţia­lului şi valorii mele de atunci.

Uşor descumpănit de neselecţionarea mea pentru Jocurile Olimpice de la Munchen 1972, gândul de retragere mă bătea din nou. Îmi amintesc faptul că în aceeaşi zi cu finala olimpică, săream la Bucureşti „clasicul” meu 7,92, cu care la Munchen altcineva obţinea medalia de bronz. A fost un lucru deosebit de frustrant, de care nu îmi aduc aminte deloc cu plăcere.

A fost momentul în care am simţit că trebuie să fac o cotitură în viaţa mea, aşa că am hotărât să dau la facultate, iar în 1974 am devenit student la IEFS, la Oradea. Acolo am cucerit 6 titluri de campion naţional universitar, la 60 m, 100 m, ştafetă şi lungime. Soţia mea nu m‑a putut însoţi, fiind reţinută de problemele de serviciu la Cluj, aşa că am plecat la Oradea cu inima strânsă. Din cauza responsabilităților ei a trebuit să‑l iau cu mine şi pe fiul meu, care avea numai 2 ani. Vă daţi seama ce „interesant” era să‑l car cu mine peste tot: la masă, la concursuri, la şcoală uneori. Aceea a fost „ucenicia” lui de viitor atlet, iar acum mă felicit că am ales să merg la Oradea însoţit de el. Când a ajuns junior 3, l‑am îndrumat spre probele de garduri, unde avea să devină unul dintre cei mai valoroşi specialişti, ajungând chiar pe un loc 5 la Campionatul Mondial de juniori de la Seul.

− Care au fost numele sonore ale sportului românesc cu care aţi fost coleg la lotul naţional?

− Chiar dacă nu într‑o ordine anume, pot aminti de Şerban Ciochină, specialist al probei de triplu salt, un abo­nat al podiumurilor europene, de Carol Corbu, un alt titan al triplusaltului românesc şi de Gheorghe Megelea, singurul medaliat, la masculin, de la Olimpiada din 1976, Montreal. Ar fi apoi Ilie Floroiu, care domina probele de alergări lungi, 5000 şi 10000 m sau discobolul Iosif Naghi, cu aceştia şi cu mulţi alţii întâlnindu‑mă frecvent în ţară şi străinătate. Dintre atlete, le pot aminti pe Ileana Sillai, clujeancă şi ea, vicecampioană olimpică în Mexic 1968 în proba de 800 m., Argentina Menis, una dintre celebrele discobole ale României, vicecampioană olimpică la Munchen în 1972, Viorica Viscopoleanu, campioană olimpică la lungime în Mexic 1968. Pentru că este proba mea, am să fac o paranteză şi am să spun că Vioricăi i se spunea „doamna metronom”, pentru constanţa săriturilor ei, iar aurul olimpic l‑a câştigat cu o săritură excepţională, 6,82 m. Titlul masculin a fost adjudecat de „extraterestrul” Bob Beamon, fenomenalul american de culoare care a sărit 8,90 m, un rezultat incredibil. Pentru că am adus vorba de acest celebru săritor, vă destăinui un lucru inedit, acela că l‑am avut adversar, la un concurs la Atena, în 1969. Până înainte de ultima săritură, vreau să vă spun că eram pe primul loc, cu 7,89 m, în faţa a 70 de mii de spectatori. Din păcate nu am reuşit să‑l înving, pentru că şi‑a luat rolul în serios şi a câştigat cupa pusă în joc, dar a fost deosebit de onorant pentru mine să îi stau în dreapta pe podium, să‑i strâng mâna şi să fiu felicitat de un aşa mare atlet. Revenind la colegele mele de lot nu pot să o uit pe Lia Manoliu, campioană olimpică în 1968 şi medaliată cu bronz la Olimpiadele din 1960 şi 1964 în proba de disc, Mihaela Peneş, campioană olimpică în 1964 şi vicecampioa­nă olimpică în 1968, la suliţă şi bineînţeles Iolanda Balaş, campioană olimpică în 1960 şi 1964, europeană în 1958 şi 1962, universitară în 1957, 1959 şi 1961, de 14 ori record mondial în proba de săritură în înălţime.

 

 

− După toate aceste nume mari, vă rog să amintiţi și câţiva dintre colegii de club, dar şi pe rivalii dumnea­voas­tră din ţară.

− La CSM i‑am avut colegi pe Ioan Mănăştureanu, actualul preşedinte al acestui club, un valoros alergător de 800 m, Ioan Căpraru (3.000 m obstacole), Gheorghe Andrei, actualmente director la CSS de atletism (5.000 şi 10.000 m) şi Szekely Tibor (3.000 şi 5.000 m).

În România, adversarii mei cei mai redutabili au fost Mihai Zaharia de la Rapid, Valentin Jurcă de la Steaua, Valentin Samungi de la Steaua şi Mihai Calnicov, al cărui record am reuşit să îl bat.

− Ce aţi vrea să mai spuneţi în finalul discuţiei noastre?

− Rămâne o enigmă pentru mine cum de nu există aplecare pentru a ajuta atletismul clujean şi atrag atenţia cu deplină responsabilitate asupra riscului ca acest sport să sucombe cât de curând.

Aş vrea apoi să îi felicit pe toţi tinerii care aleg atletis­mul, pe care eu îl consider indispensabil pentru pregătirea oricărui sportiv. Cei care se consacră trup şi suflet, care trec peste barierele constituite de lipsa de fonduri sunt nişte adevăraţi eroi. Viitorul lor însă este nesigur, de aceea nu trebuie să mire pe nimeni faptul că aleg calea Bucureştiului sau a străinătăţii pentru a beneficia acolo de condiţii bune de pregătire şi o remunerare proporţională cu efortul pe care îl depun.

Noi, antrenorii, am învăţat să nu ne mai plângem şi vorbind puţin în numele colegilor mei, pot să vă spun că ne vom duce crucea până la capăt, pentru că iubim prea mult acest sport minunat.