Am ajuns azi în Sinuța. M-am întîlnit cu Tereza. Nu o cunoașteți, nu vă spun mai multe, că dacă oricum nu o cunoașteți nu are rost acum să facem prezentările. Pot să vă spun doar că e o doamnă plină de solicitudine, harnică, are două fete și într-o zi o să merg la ea în grădină să facem un grătar.
Și pot să vă mai spun că pe vremea copilăriei noastre ea nu era chiar născută dar cu toate astea cică ne știe toate poveștile. Din alte povești, ale altor sinuțeni, care își umplu încă timpul vorbind despre prostiile noastre de odinioară.
Am coborît spre strada Ciprian Porumbescu dinspre Speranței (acum sigur îi spune altfel, e strada cu Spitalul de Boli Contagioase). Chiar la colțul cu Marinescu e o construcție în lucru. Acolo era Măcelăria, pe vremuri. Acolo își puneau vecinii scăuneșul și o plasă cît să-și marcheze locul la coada la capătul căreia apărea cîte un kil de carne. Asta după chiar 24 de ore de stat la coadă, timp în care ne schimbam copii cu adulți, și tot așa, pînă venea carnea.
Pe locul casei familiei Diculescu e acum ceva clădire fițoasă. Nimic nu mai păstrează vie amintirea curții aceleia minunate în care trona un mic lac în care Doru și Florin aveau pești și chiar și o broască țestoasă.
Pe Ciprian Porumbescu e mașină lîngă mașină, casă lîngă casă, care de care mai luxoase. Și casele, și mașinile. Doar casa Terezei parcă e aceeași, deși chiar și asta e mai fățoase, are chiar și termopane.
Ne-am întîlnit în fața casei ei.
Am stat pe-o ladă de plastic și am băut cîte un Pepsi la badog. Nu am avut pai, așa că am băut din pahare de plastic, să nu punem gura pe metalul ăla.
Și mi-a povestit ce mai știe de oamenii din cartier.
De Iancsi, de unul, de altul, chiar și de unul dintre băieții de pe vremea noastră care a ajuns diplomat. Nu mai știe Tereza unde e ambasador, poate în Noua Zeelandă, dar nimic nu e sigur.
Casa familiei Szalma e amintire, adică s-a vîndut. Deja se lucrează la ea, arată modern.
Și celelalte case sunt toate moderne, am făcut un mare efort cu Tereza să reconstituim care a cui a fost, pentru că acum toate sunt ale altora.
Dar stați un pic: altceva am vrut să relevăm în aceste rînduri fără noimă. Am vrut să spunem că am stat pe o ladă de plastic, am băut pepsi la badaog și am vorbit despre Sinuța de odinioară. Cam 15 minute. Într-o zi de marți a anului 2020. Și n-a fost rău.
Iar la post scriptum, deși am auzit că doar fraierii scriu un post scriptum (ca și cum nu ar fi putut scrie ce au avut de scris), putem spune că am fotografiat și casa în care am locuit. Și care are gard nou.
