Au zis băieții că sunt nebun atunci cînd am decretat că jucăm trei la trei pe tot terenul.
Adevărul e că la cît alerg mie nu mi s-a părut nebunie dar în același timp speram să nu reziste decît un meci și apoi să jucăm la un panou. Pînă la urmă s-au făcut 7 meciuri, noi am învins cu 4-3, dar asta chiar că nu contează. Nu credeam că o să reușim să jucăm două ore în aceste condiții…
A fost cu adevărat o minune că am terminat cu toții în picioare…
Bun. Deci echipele:
Liviu, eu și Miclăuș (sărbătoritul lunii), dincolo Tebu, Negoiță și Muri (o revenire absolut fabuloasă, impresionantă puterea lui de luptă)
I-am luat ușor, crezîndu-ne superiori, ba am și sugerat să-i lăsăm un pic, să prindă curaj. Apoi ăștia așa curaj au prins de era să ne dea cu terenul în cap. Așa că am reacționat rapid. Nu se știe ce și cum, dar s-a ajuns la egalitate, 3-3.
Și-atunci am jucat decisivul. În care iar erau să ne…facă.
Dar pînă la urmă am învins, asta datorită faptului că am fugit un pic mai mult decît ei (că altfel echilibrul ar fi fost perfect).
Am decretat că Tebu e mult mai dur decît îl recomandă atitudinea exterioară. Că Muri e ca vinul vechi, mai bun pe măsură de lipsește mai mult din lot, că Negoiță e tare ca fierul, iute ca oțelul. La noi nu facem considerații individuale, că noi formăm o echipă, nu o sumă de individualități. Bine, adevărul e cu unul am jucat mai prost decît altul.
La final ne-am făcut de cap. Am tîrguit din oraș tăt felul și am stat cu tăt felul pe terasă, cu vederea la Aleea Stadion. Sar nu am stat așa, un pic, ci două ore. Deci no, ne-am biciuit organismul în continuare.
Bine, cam asta a fost azi.
