Specialiștii spun că sâmbătă dimineață s-a jucat cel mai fain baschet al nostru din ultima vreme. Bine, e posibil să fim și noi puțin luați de val, de transpirație și de dramatismul momentului, dar un lucru e sigur: baschetul de sâmbătă a avut de toate. Răsturnări de scor, triple, contraatacuri, apărare în zonă, orgolii, recuperări și, spre final, acea liniște scurtă în care toți ne-am dat seama că tocmai am prins o dimineață memorabilă.
Distribuția pe roluri a fost următoarea: în alb au evoluat Paul, Silviu, David, Mădălin și Flo. În negru, Ovidiu, Miclăuș (cunoscut în anumite cercuri selecte și sub titulatura de Domnul Miclăuș) Liviu, Vali și subsemnatul.
Startul a fost unul abrupt, ca o trezire bruscă. Albii au câștigat primele două partide și au făcut-o într-un stil care ne-a pus serios pe gânduri. Paul, Silviu și David au început să arunce de la trei puncte cu o lejeritate suspectă, iar noi, cei în negru, am avut pentru câteva minute senzația că urmează un 6-0 scurt, sec și bun de povestit doar de ceilalți.
Numai că, la pauză, Ovidiu și Liviu au scos tabla invizibilă de antrenori și au făcut analiza momentului. Concluzia a fost simplă: dacă mai continuăm așa, ne întoarcem acasă cu moralul în geantă. Așa că am schimbat planul. În apărare am trecut la zonă, cu patru oameni pe semicerc, ca să oprim avalanșa de aruncări de trei puncte. În căciulă, Liviu a făcut legea și a închis pătrunderile cu autoritatea unui om care știe că acolo nu se intră fără aprobare.
În atac, Vali a devenit omul nostru de viteză. A plecat pe contraatac de câte ori a prins culoar și a marcat constant, exact când aveam nevoie să respirăm. Când jocul se așeza și viteza nu mai era suficientă, au apărut aruncările de trei ale lui Liviu, aflat într-o formă excelentă, mai ales dacă ținem cont că în ultimele meciuri a jucat parțial accidentat. Iar atunci când mingea nu intra, recuperarea era, de cele mai multe ori, rezolvată în căciulă de pivotul echipei, adică subsemnatul, care a încercat să compenseze prin prezență, brațe și încăpățânare ce nu putea compensa prin finețe.
De partea cealaltă, albii au avut două arme mari: viteza și procentajul foarte bun de la distanță. Mădălin a dictat ritmul pe contraatac, așa cum ne-a obișnuit, alergând într-un tempo pe care echipa noastră l-a privit uneori mai degrabă admirativ decât defensiv. Flo a dus o luptă serioasă sub panou, cu mult curaj și determinare, încercând să limiteze dominația noastră la recuperări. Iar Paul, Silviu și David au continuat să fie pericol constant de la trei puncte, genul de adversari pe care îi lași o secundă liberi și apoi începi să cauți vinovatul.
La noi, Ovidiu a avut câteva reușite importante de la trei puncte, care au contat decisiv în revenire. Iar Miclăuș, pardon, Domnul Miclăuș, s-a remarcat printr-o energie defensivă surprinzătoare, închizând cu succes ușa aruncărilor de la distanță. Sau, mă rog, măcar punând un afiș mare pe ea: „Nu mai intrați chiar așa ușor.”
Cu noua abordare, scorul s-a întors. De la 2-0 pentru albi, am ajuns la 3-2 pentru negri. Evident, pentru ca povestea să aibă greutate, albii au avut o tresărire de orgoliu și au egalat la 3. A urmat decisivul, acel meci în care toată lumea știe că oboseala contează, dar nimeni nu recunoaște. S-a jucat strâns, s-a tras de fiecare minge, s-a alergat cât s-a mai putut și, în cele din urmă, negrii au câștigat la limită.
Așadar, statistic vorbind, am ieșit învingători. Dar în poza de final am stat cu toții în primul rând, pentru că sâmbăta asta nu a fost doar despre scor. A fost despre spectacolul din teren, despre efort, despre dăruire și despre faptul că nimeni nu s-a sustras de la luptă. Iar când se întâmplă asta, PMOB-ul își vede liniștit de treaba lui: mai scrie o cronică, mai inventează un erou și mai pune o sâmbătă bună în arhivă, desigur la cafeaua “de după”.
Specialiștii spun că s-a jucat baschet. Noi zicem că s-a jucat chiar un baschet frumos (o cronică de Mihai Simu)
