„Serios, du-mă și pe mine acolo unde răsarele Soarele de două ori „, așa mi-a zis mama acum cîteva zile.
Știți povestea, Rîmetea, găsiți pe net. Pe noi ne interesează altceva în această povestire…
De exemplu cum i-am cumpărat niște pufuleți să aibă pe drum în caz că o ia foamea. Asta pentru că de bucurie că mergem n-a mai avut răbdare să mănînce și felul doi acasă, oprindu-se doar la supă. Și care pufuleți sînt importanți în povestirea noastră, pentru că mamei cică nu-i plac. Și-a zis așa, după ce i-a trîntit la picioare, sub scaunul din mașină pe care se așezase : „lasă-i acolo, la picioare, poate mă mai încălzesc…”
Apoi, cînd am urcat pe autostradă, pe partea aceea dinspre Zalău, mi-a mai spus una: „Vezi că tu m-ai mai dus o dată pe aici și în loc de Turda am băut cafea la Alba Iulia…” Bine, așa a și fost, doar că așa am vrut atunci, să o surprind…
Și mergem, se mai uită în stînga și în dreapta și eu, în loc să iau o dreapta spre Mihai Viteazu, am tot înaintat pînă a văzut maică-mea indicator cu Alba Iulia, și-a zis: „Mno, deci iar bem cafea la Alba Iulia?” Adevărul e că de data asta, luat cu poveștile, am greșit.
„Eu zic s-o pui pe doamna aia să vorbească, să ajungem totuși pe lumină la muntele ăla. Să nu vedem totuși cum apune soarele de două ori”…(asta a însemnat să pornesc waze-ul.
Vă spun, cu maică-mea nu te plictisești…
Chiar dacă peste cîteva zile face 84 de ani.
Pe drum i-a plăcut tare, mai ales la chioșcul acela cu sucuri de mere din Cornești. A vrut de din toate. Suc, pulbere de nu știu care, miere, cătină, noroc că mai veneau doi clienți și am scurtat-o noi…
Iar cînd i-am zis că acolo unde mergem, la Conacul Secuiesc, este o mașină de unde poți cumpăra brînză foarte bună, s-a bucurat din nou.
Am oprit să privim un rîu drept în ochi. I-am zis că într-un fel eu am inventat expresia asta dar mi-a răspuns că nu mă crede. Că eu „am mai prostit-o o dată” când i-am zis că eu am invetat post-it-ul.
Dar de privit rîul drept în ochi l-am privit.
Și n-a fost rău.
Am ajuns la Rîmetea.
Și, culmea, a chiar vrut să mergem înspre munte. Deși o cam dor picioarele. Și-am ajuns acolo, la baza muntelui. Și-a spus să stăm exact 15 minute să ne uităm la munte, că n-a murit nimeni dacă stă 15 minute fără să facă nimic.
Și-am stat.
În astea 15 minute n-a mai zis foarte multe.
Dar avea să se dovedească o greșeală cu 15 minutele astea. Pentru că s-a făcut 17.10 cînd am ajuns la Concacul Secuiesc și taraba aceea cu brînză se închide la ora 17.00.
Despre asta a făcut un comentariu scurt: „nu-i nimic. Brînză îmi mai aduci tu. Dar nu-mi pare rău că am stat acolo, la baza muntelui, cine știe cînd mai ajung eu aici?”
I-a plăcut. Ne-am întîlnit și cu o mireasă și-a zis că o să avem noroc, am văzut și casele acelea și a conchis că nu și-ar fi închipuit un loc atît de frumos și tototdată atît de aproape de Cluj.
La întoarcere am cumpărat ceapă roșie din Mihai Viteazu. Am convins-o să luăm o funie din aia mică, pentru că spusese că ei nu îi trebuie decît o ceapă roșie, pentru o conservă de pește pe care nu-i place să o mănînce cu ceapă albă, că nu merge…
Iar cînd am ajuns acasă, în fața blocului, pe cînd credeam că scap fără să urc, a scos-o pe ultima: „Știu, te doare genunchiul, spatele, dar tre să faci un efort să urci toate astea pe care mi le-ai cumpărat, că doar nu o să car eu la 84 de ani atîtea plase. Pînă la 80 de ani mai mergea cu căratul, dar acum ce o să zică lumea din bloc? „
Cam asta a fost povestea unei scurte ieșiri cu maică-mea, care-mi spune de fiecare dată așa, în ultima vreme: „hai, nu mai strîmba din nas, că după ce mor nu o să mai aibă cine să te bată la cap și să vezi că o să îți pară rău”…
