Iacă, e anul, ba chiar mai bine, de cînd nu mai sînt… pe piaţă. Pe piaţa presei libere clujene. Nu că ar fi depins de mine. Din contră, erau vremuri în care mă vedeam pensionîndu-mă de la „Făclia” – o imagine parcă decupată dintr-o peliculă de film, cu mine şi imaginarul meu nepot plimbîndu-ne de mînă prin birourile redacţiei şi explicîndu-i „(cu) cine, cînd, unde, cum şi de ce” şi-a mîncat bunicul nervii şi sănătatea cu toţi imbecilii vreme de 40-50 de ani. Ei bine, n-a depins de mine, a depins de 2-3 oameni, sau, ca să fiu mai exact, de 12-13 oameni care… Dar asta deja e o altă poveste pe care, poate, am să v-o spun altădată!
Bineînţeles că am regrete – de ce să fiu ipocrit şi să nu recunosc? -, îmi plăcea viaţa de jurnalist „full-time”. Scriam cînd aveam ceva de spus sau cînd îmi spunea nevastă-mea „SCRIE!” de vreo groapă din oraş, de vreo baltă de pe stradă, de vreun gunoi neridicat de cîteva zile, de foşti şi actuali primari, de foşti şi actuali preşedinţi, scriam de foşti şi actuali… în general.
Aşa că un an de zile, ba chiar mai bine, am stat pe margine… şi am observat. Cu detaşare. Şi mă mînca în pix (fără nicio conotaţie sexuală!) să scriu. Am pierdut zeci de ocazii pe care nu le-aş fi ratat din postura de redactor şef adjunct la „Făclia”. Am pierdut ocazia de a scrie despre alegerile prezidenţiale din 2009 – cîştigate cum şi de cine o simţim acum şi o să simţim mulţi ani de aici încolo pe propria piele -, am pierdut ocazia de a scrie despre alianţe politice absurde făcute şi desfăcute, am pierdut ocazia de a scrie despre falimentarele „guverne Boc”, despre gafe politice, despre lăcomia, indiferenţa şi ignoranţa celor care ne conduc, despre social-democraţi putrezi de bogaţi, despre democraţi-liberali pozînd în milogi, despre scandalurile din fotbalul românesc, despre promovarea lui „U” în Liga I, despre cîştigarea campionatului de către CFR, despre Campionatul Mondial de fotbal din Africa de Sud, despre ruinarea sistemului de sănătate, despre degringolada din învăţămîntul românesc, despre pensii şi salarii diminuate cu 25%, despre pensionari cu un picior în groapă şi despre bugetari în pragul sinuciderii, despre justiţia injustă, despre inundaţii, despre canicule, despre cum îi criză la noi şi vorbim de ea cît e ziulica de lungă, da’ devalizăm 24 de ore din 24 de ore, şapte zile pe săptămînă magazinele şi hipermarket-urile şi despre cum îi criză la alţii, nu vorbesc foarte mult de ea, da’ se comportă ca atare, responsabil, despre…
Da’ dacă stau să mă gîndesc bine am scris despre toate astea şi acum doi ani şi acum trei ani şi acum cinci ani şi acum zece ani şi acum cincisprezece ani. Păi, atunci, ce mare lucru dacă am lipsit un an de zile? Se pare că nu am pierdut nimic, da’ absolut nimic!
1 comment
tOATE ZILELE SUNT LA FEL. dECI NU AI PIERDUT NIMIC IN ANUL IN CARE AI LIPSIT.