Când eram puştoaică aveam un gând: să devin soţie de ciobănaş sau meteorolog. Mă îndrăgostisem subit de Rodnei şi, fiindcă în mintea unui adolescent lucrurile par mereu mai complicate decât sunt, fiecare impas îmi întărea convingerea că acolo sus, în muntele meu drag, aş fi absolvită de greutăţile lumii. Scopul subsidiar era însă altul: să fiu mereu a Muntelui, să mă adopte în braţele sale. N-a fost să fie aşa…
Cu aceste cuvinte îşi începea primul, şi din păcate singurul articol pe care Dia Somogyi l-a publicat până acum în revista România pitorească (nr. 460 din aprilie 2010).
A fost un articol deosebit, un articol care ne prezenta ce a mai rămas din unele sate ale Apusenilor, sate care mor încet dar sigur. Şi acum mai păstrez în memorie chipurile expresive ale celor câţiva locuitori „de undeva de pe versantul drept geografic al Cheilor Mânăstirii unde există un colţ de rai cu suflete binecuvântate, ce-şi duc amarul dar şi măruntele bucurii în Faţa Pietrii”, aşa cum ne spunea Dia.
Dar nu despre acest articol aş vrea să vă vorbesc azi, ci despre altul în care Dia ne conduce printre milioanele de rhododendroni care înfloresc în Munţii Rodnei:
Planuri, rugăminţi, vise… întrecute apoi de ironii subtile, alimentate de speranţa şi regretul amânării iar şi iar. Toate astea fiindcă de 3 ani visam la tura în Maramureşul copilariei mele. Mai exact în Rodnei – munţii care au devenit pentru mine acum 14 ani la prima întâlnire, acea primă dragoste ce nu o uiţi veci şi pe care, subiectiv vorbind, nu o mai poţi echivala cu nimic, oricâte alte poteci şi vârfuri spectaculoase îţi recunosc tacit că raiurile se pot întrece unele pe altele… Citiţi întregul articol aici.
Lectură plăcută.

4 comentarii
Văzând aceste tăpşane cu flori, am retrăit senzaţiile ce le-am „suportat” la primele treceri prin poienile cu narcise (Şercaia şi Întregalde), pe la vreo 12 anişori.
Frumos articol, ce invitație plăcută de evadare în pacea naturii, printre miresmele florilor. Am retrăit bucuria întilnirii cu mirosul inconfundabil de rodhodendron în Munții Capațânii, la Văleanu (zona este în grija primăriei de la Horezu). Și Dl. Nițu a ținut să ne arate bogăția munților după ce a încheiat festivitatea de premiere de la „Cocoșul de Hurez” – câți primari mai fac asta? Câți se mai întorc în locurile încărcate de farmecul naturii? Există și o sărbătoare a „bujorului de munte” la ei!
Am regăsit aceleași miresme în Piatra Craiului, printre stâncile de la Vâlcelul cu Fereastră, dar, mai ales, pe Vâlcelul cu Smirdar! Câtă candoare au florile acestea din munte!!!
…sa stai tolanit in miile de flori… sa privesti cerul azuriu cu norii jucausi… să visezi in miresme, iar roua ochilor să-ti strige: Suflete… priveste miracolul si pecetuieste-l in adancul tau!… Superb!
Fotografiile sunt minunate si iti trezesc dorul de a colinda prin munti. Fericiti cei care au astfel de ocazii.