Norii acoperă vârful Araratului
La sfarşitul lunii august-2011 trebuia să aibă loc o ascensiune pe muntele Ararat (5.137 m.), organizată de Federaţia de alpinism a Turciei. Din păcate, în ultimul moment aceasta a fost anulată, „din motive independente de Federaţie”, aşa cum stă scris în mailul prin care ni se face cunoscută acea hotărâre.
Cum una dintre cele trei echipe era deja plecată, ne-am îndreptat şi noi ceilalti spre munţii Turciei. Araratul nu este singura atracţie montană a acestei ţări! Ne-am hotărât să mergem mai întâi spre Erciyes. Un mail, care mai târziu se va dovedi că a fost o glumă (!?!), trimis de un membru al echipei care plecase deja, şi care ne anunţa că ei sunt în tabăra a doua de pe Ararat, ne-a făcut să ne schimbăm iar planurile şi să ne înscriem pe E88, spre Dogubayazit, aşezarea de unde porneşte ascensiunea pe partea sudică a muntelui. (Drumul normal care duce spre Ararat este E80, cel care se desprinde din autostrada Istanbul-Ankara la câţiva kilometri după localitatea Bolu.)
Ajunşi în Dogubayazit am luat legătura cu o agenţie de turism pentru organizarea ascensiunii. După o zi de odihnă petrecută în oraş am pornit, toţi cei 9, spre Ararat.
Până la altitudinea de 2.100 m. am fost transportaţi cu un microbuz. Prima tabără este la 3.200 m. Pe noi ghidul Memet ne-a dus ceva mai sus, unde firma lor aveau rezervat locul de campare. A doua tabără se află la altitudinea de 4.200, unde am ajuns după ora 15.00. Până aici au fost transportate şi bagajele cu ajutorul cailor. Plecarea spre vârf s-a făcut în ziua următoare, în jurul orei două dimineaţa. Eugen Diaconescu împreună cu Constantin Manea au rămas la corturi. Noi, ceilalţi am plecat spre vârf, însoţiţi de Memet. După altiudinea de 4.700 m. Gabi, băiatul meu, a început să aibă dureri de cap şi stare de vomă. Pentru că până în jurul altitudinii de 4.800 a vomat de două ori am hotărât ca să ne întoarcem. Atunci am crezut că este vorba de efectul altitudinii. O zi şi jumătate mai târziu aveam să-mi dau seama că altele au fost cauzele. Vârful a fost atins pe data de 29 august 2011 de: Camelia Manea, Mircea Săndulescu, Nelu Dumitrescu, Marian Petcu şi Sasha Halibei.
Aventurile multora dintre membri grupului au continuat şi după ascensiunea vârfului. Ceea ce am trăit eu împreună cu Gabi, în timpul excursiei în Turcia, voi povesti în postările viitoare. Aştept, însă, cu nerăbdare, rândurile scrise atât de cei care au ajuns pe vârf cât şi de cei rămaşi în tabăra de la 4.200. Pentru aceştia paginile contului meu sau al Cameliei Manea, de pe PMOB, sunt deschise atât pentru comentarii cât şi pentru texte de sine stătătoare.
2 comentarii
S-a dovedit, inca o data, intelepciunea proverbelor romanesti: ce-i rau, nu piere.
Ma bucur ca sunteti (aproape) intregi acasa. A propos: ati platit taxele vamale pentru particica din Gabi pe care ati lasat-o in Turcia?!
Va asteptam la Cheile Turzii. Adun frunze de leac pentru cazul in care vi se face rau.
Ne vedem de „Mişi Szalma”.