Acum aproape patru ani de zile, pe când mă plimbam prin Cluj, căutând o cafenea nou deschisă despre care să scriu un articol în Foaia Transilvană, am primit un telefon de la Ovidiu, care-mi era şef pe vremea aceea: “Vezi că pleci peste trei zile în Egipt”. Mi-a stat inima-n loc de bucurie. Deşert, cămile, căldură (era început de februarie şi în Cluj era un frig îngrozitor). Mi-a trecut prin faţa ochilor şi profesoara de desen din generală, o blondă oxigenată cu dermatograful albastru scurs sub ochi, predându-ne despre piramidele din Egipt.
Am plecat o săptămână cu un tur pentru jurnalişti, am bifat în grabă obiectivele cele mai importante din ţara faraonilor, târându-mă obosită după ghidul plin de energie care ne povestea istoria Egiptului într-o română stricată, şi am hotărât că trebuie să mă întorc. Deşi mai călătorisem, parcă atunci am înţeles cu adevărat cum vreau să-mi petrec restul vieţii: călătorind şi fotografiind, pentru ca apoi să scriu despre drumurile mele.
La puţin timp după, lucrurile au mers ca de la sine. Câteva luni mai târziu, plecam să lucrez la Bucureşti, între oameni care aveau şi ei microbul călătoritului. În aceşti 4 ani mi-am oferit weekenduri, săptămâni sau chiar luni întregi pentru a pleca prin ţară sau pe afară. Am călătorit de mai multe ori în fascinanta Turcie, am făcut revelionul în îmbulzeala din Plaza del Sol din Madrid, şi m-am întors în Spania iar şi iar, am fost în Ucraina, Serbia, Italia, Croaţia, Bulgaria şi am văzut mai toată România, m-am întors în Egipt şi am continuat spre nord, în cea mai mare ţară a Africii, Sudanul. Am zburat cu avionul, am mers cu feribotul, trenul, autocarul, cu maşina sau pe jos. Am făcut autostopul până în Belgrad, m-am topit de cald în autobuze vechi din Africa, şi am condus sute de kilometri doar ca ajung în vreun oraş dintr-o ţară vecină despre care auzisem că merită văzut. Am facut couchsurfing, am dormit în hoteluri de 5 stele, în loccande decrepite ori direct sub stele. Am cunoscut oameni frumoşi din lumi şi culturi atât de diferite de a mea încât aveam impresia că sunt în faţa televizorului şi mă uit la un documentar de pe Discovery sau National Geographic, şi m-am simţit în familie între oameni dintre cele mai bogate ţări ale lumii. Am înţeles cine sunt ca om şi ca român şi am scăpat de complexe. Şi cu cât merg mai mult sau mai departe, cu atât îmi dau seama că de acum nu mai e cale de întoarcere, şi că nu o să mă pot opri. Şi totul a început odată cu telefonul acela primit de la Ovidiu.
Aşa că invitaţia lui de a scrie pe ovidiublag.ro n-a facut decât să mă bucure.
7 comentarii
Ovidiu, iti las numarul meu? 😀
da, daca nu vrei aici, scrie-mi pe ovidiu.blag@gmail.com
si ma trimiti si pe mine in ceva excursie?
nu mai bine ne intalnim noi la o bere? 😀
io am ştiut că-ţi place să călătoreşti cu mult înainte de asta, cînd te trimitea ovidiu după senviciuri, de la evz de pe bisericii ortodoxe pînă pe napoca şi te întorceai după două ore. dacă pe distanta aia ai găsit atît de multe obiective turistice, îmi inchipui că ai ceva de umblat pînă străbaţi frumoasa noastră planetă ).
cum ai putut tu sa iti amintesti…nu ai spus ca mai confunda sendviciurile sau ca venea inapoi sa ne spuna ca nu sint din alea cu sunca si ne intreba ce sa ia in locul lor. si, nota bene, erau si atunci telefoane mobile
cu siguranta atunci nu erau atatea minute incluse si era mai rentabil pentru ea sa vina sa intrebe si eventual sa plece iar. calatorului ii sta bine pe drumuri!
..cum iti poti descoperi vocatia in urma unui telefon de la Ovidiu 🙂