Ultima filmare...
Şi păsările încetează să mai cânte… Şi fluturii încetează să mai zboare… Pentru Alexandu Bulgăr, colegul, fratele mai mare de la Clubul Alpin Român, de care ne leagă o prietenie atât de candidă, zborul s-a frânt prea curând! Un copil mare! Aşa era. Mereu cu un zâmbet curat, uşor ironic (viaţa i-a adus adus câteva “ironii” dureroase, de care pomenea acum cu detaşare, cu o oarecare melancolie rănită…), avea comportamentul unui adolescent un pic fâstâcit, dar plin de spirit şi de inteligenţă! Când îmi povestea despre peşteri, avene şi izbucuri, aproape încetam să mai respir, ca să-l aud mai bine.
Avea o sprinteneală cam nefirească pentru cărunţeala din barbă, tunsă întotdeauna soldăţeşte. Aşa era el – ca un şcolar, cu “uniforma” trasă pe el un pic neglijent, dar curat şi… regulamentar.
Ultima masă...
Mergeai pe potecă şi nici nu simţeai când trece vremea fiindcă te captiva cu ghiduşiile lui verbale. Dar mereu discuta despre lucruri mari! Am vorbit despre geologie şi geografie (erau pasiunea sa!), dar şi despre fizică moleculară sau cuantică ori astronomie, genetică, matematică aplicată…
Ultima ascensiune...
Doamne, câte mai citise omul ăsta! Şi tot asemenea copiilor năstruşnici, îi plăcea să se aventureze! Se aventura în coardă cu un fel de lehamite, ca un jder obosit care se retrage la culcare… Ţin minte că nici nu-i păsa că nu are espadrile, căţăra în bocanci, numai din plăcerea de a atinge stânca! În Peştera Iedului, am mers de-a buşilea după el prin toate culoarele secundare şi m-am aruncat în rapel, era o încântare să-l aud povestind despre vechimea stalagmitelor, despre gururi şi draperii… Ce bucurie! Am ieşit de acolo atât de muzguriţi! Copilului teribil din el nu-i păsa câtuşi de puţin că s-a umplut de noroi şi pe faţă! Ne uitam unii la alţii şi râdeam fericiţi!
O ultimă privire spre munţii pe care i-a iubit până în ultima clipă a vieţii lui pământene...
Îi plăcea să fie printre prieteni, n-aveau importanţă vârsta, statutul social sau preferinţele. Tonic, dar rezervat, niciodată nu-ţi invada spaţiul vital. Avea un bun-simţ desăvârşit, care trebuie să-l fi făcut să sufere mult, pentru că nu prea ştia să ceară. Ştia cum să ofere din ce avea. O făcea din toată inima!
Ciudat! Am dat o căutare pe Internet, să văd ce mai crede lumea despre întâmplările acestea tragice de pe munte din ultima vreme… Am vrut să văd ce se mai spune despre Sandu al nostru, cu nume atât de neaoş – în dicţionar, bulgăr e un cuvânt cu etimologie necunoscută, dar Sandu ne spunea cu o mândrie neostentativă că el e armean, iar lucrul acesta se simţea din plin. Am tastat şi… am găsit ceva despre… colţari! E oare o farsă? Ce-ai păţit, Sandule? Colţarii ăia păcătoşi n-au vrut să te mai asculte? Sau a fost doar aşa, o ultimă ironie? Cea mai absurdă dintre toate! Pe Albişoara, într-o nefastă zi de 3 martie, colţarii i-au jucat lui Sandu cea mai tragică farsă… Sau poate că aşa a fost să fie!
Şi fluturii încetează să mai zboare! Nu-i aşa, Sandu? Sau e doar un zbor un pic altfel, către culmi mult mai înalte, acolo unde nu mai este ironie, nici întristare… Domnul să-l odihnească în pace! Prieteni, suntem mai săraci sufleteşte… Sau doar ne simţim aşa pentru că a mai trecut o iarnă şi ne-a mai părăsit un prieten drag?
P.S. Fotografiile aparţin domnului Petru Suciu, căruia îi mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi pune la dispoziţie aceste imagini din ultima ascensiune a lui Alexandru Bulgăr.
