Numele meu este Axel Riwe. M-am născut şi mi-am petrecut tinereţea în R.D.G. sau Germania de Est dacă vreţi, într-un orăşel de lângă Marea Baltică aflat la nord de Berlin şi numit Anklam, loc în care trăiesc şi acum şi unde mai mult ca sigur că-mi voi încheia efemera mea trecere pe acest pământ. În rândurile de mai jos voi încerca să vă povestesc despre cea mai palpitantă aventură pe care am trăit-o în vara anului 1983, cea care mi-a marcat trecerea de la adolescenţă la maturitate şi care este strâns legată de frumoasa dumneavoastră ţară, România.
Axel Riwe, Anklam, Germania, 2006
Povestea mea începe în vara anului 1983, atunci când, împlinind vârsta de 18 ani, eram obligat să fac armata aşa cum trebuia s-o facă orice tânăr din fostele ţări socialiste. Era sfârşitul copilăriei şi al adolescenţei şi cum momentul trebuia marcat cum se cuvine, marea majoritate a tinerilor germani ajunşi la această vârstă, se supuneau de bună voie şi cu mare bucurie unui test inedit. Ei trebuiau să parcurgă, făcând autostopul, drumul din RDG până la Varna, în Bulgaria, întoarcerea făcându-se cu trenul. Aceasta era o provocare şi pentru mine. Înainte să merg la armată doream să cunosc lumea, care se reducea atunci pentru noi doar la Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria. Hotărârea fiind luată am început să bat pe la uşile autorităţilor deoarece şi pentru o călătorie la fraţii noştri din lagărul socialist aveam nevoie de o acordul lor. Aşa că am mers la miliţie şi am cerut aprobarea pentru excursia pe care doream s-o fac… până la sfârşitul lumii, adică până în Bulgaria! A trebuit să aştept 14 zile. Cererea mea era evident un caz serios! Cred că au verificat dacă mica mea plimbare nu putea fi un atentat la pacea lumii! Dar în cele din urmă am obţinut hârtiile necesare plecării.
Chiar de a doua zi dis-de-dimineaţă mi-am luat sacul de dormit şi periuţa de dinţi şi m-am îndreptat spre soseaua dinspre sud, gata să cuceresc lumea, lumea socialistă! Ţineam degetul cel mare în aer şi aşteptam o maşina. O oră mai târziu stăteam în acelaşi loc şi începusem să mă cam îndoiesc că acesta ar fi drumul potrivit spre Bulgaria. Dar chiar atunci, când prin minte îmi treceau aceste gânduri, o maşină s-a oprit şi m-a luat. Seara am ajuns la Dresda. Asta însemna că făcusem cam 500 de kilometri de la oraşul meu de lângă Marea Baltică. Nu era prea rău pentru prima zi, mi-am zis. La Dresda m-am întalnit cu doi prieteni: Dirk şi Gernolf şi am continuat împreună călătoria. Am petrecut câteva zile la Praga, apoi la Budapesta, după care am pornit să vedem Carpaţii şi Balcanii. Pentru a avea şanse mai bune la autostop m-am despărţit de cei doi prieteni şi de comun acord am decis să ne întâlnim din nou în Bulgaria. Am călătorit cu mai multe maşini, în ritm de melc, spre graniţa de est. În Püspökladány am avut noroc. Doi unguri m-au luat la autostop. După ce am schimbat câteva vorbe ei m-au întrebat încotro mă îndreptam. Spre România, am răspuns. Cei doi unguri m-au privit curioşi şi în cele din urmă mi-au spus : Nu te duce acolo. Este o ţară rea, plină numai de hoţi şi de bandiţi. Le-am răspuns că nu cred în poveşti de genul acesta şi am râs cu poftă. Şoferul mi-a zis: Nu ştii ce faci iar eu i-am răspuns: Ba ştiu. Am tăcut cu toţii dar în mintea mea s-a înfiripat sentimentul de nesiguranţă. Ce ştiam eu despre ţara aceasta? Aproape nimic. Nu mai cunoscusem nici un român. În imaginaţia mea vedeam păduri întunecoase, munţi de netrecut… Nimeni nu m-ar mai găsi dacă aş dispărea acolo. Mai bine m-aş întoarce. Dar lucrul acesta era imposibil. Ce ar fi crezut prietenii despre mine dacă aş fi fost aşa de laş? Trebuia să-mi dovedesc curajul.
Se lăsase seara când am ajuns la graniţă. Miliţia de frontieră era neprietenoasă. M-au întrebat dacă am arme sau droguri. Am negat, total mirat de întrebare. Miliţianul, foarte sever, mi-a ordonat să-mi deschid bagajul. Nu i-a venit să creadă că nu aveam în el nimic altceva decât un sac de dormit. Nici un prosop? m-a întrebat el. Nu. În cele din urmă mi s-a permis să trec. Am plecat mai departe şi m-am uitat în jur. Drumul era murdar şi mirosea ciudat. Apoi cei doi unguri au venit şi m-au luat mai departe. Călătoria continua. Priveam pe fereastră şi tot ce vedeam era cam exotic pentru mine. Treceam prin sate cu case de lemn. Câteodată trebuia să ne oprim pentru că pe drum mergeau oi sau vaci. Altădată copii ţiganilor veneau şi cereau gumă de mestecat. S-a lăsat noaptea când, apropiindu-ne de Cluj, cei doi unguri mi-au spus că ei au ajuns la destinaţie. Am coborât înainte să intrăm în oraş. Eram convins că era mai bine să-mi petrec noaptea în natură. Ungurii mi-au urat noroc şi au plecat.
Am ieşit în afara drumului şi mers doar la câţiva metri de şosea, lângă un gard. Un minut mai târziu am auzit o maşina care s-a oprit chiar lângă mine. Bine, mi-am spus, acum or să vină să mă jefuiască. Am stat cuminte, întins în iarbă şi am ascultat vocile acelea străine. Oamenii au dispărut în câteva minute şi eu am rămas din nou singur în acea ţară atât de periculoasă. Am adormit liniştit uitându-mă la cerul înstelat de deasupra mea. În dimineaţa următoare am pornit către oraş. La început am văzut multe clădiri noi şi mari. Parcă eram acasă, în Germania. La prima staţie de autobuz m-am urcat într-unul care m-a dus în centru. Trebuia să găsesc o bancă la care să schimb nişte bani. Am căutat ceva timp şi n-am găsit nici una. În cele din urmă l-am întrebat pe un tânar care m-a invitat să să căutam împreună. Când în sfârşit am găsit-o, banca nu se deschisese încă. Clujeanul m-a invitat să iau micul dejun cu el. Am băut o cafea şi am mâncat cozonac iar el a plătit. Ca să pot să supravieţuiesc până ce se deschidea banca, el mi-a oferit 20 de lei. La o primă privire jefuitorii români erau foarte amabili. Când s-a deschis banca, am schimbat câteva din mărcile mele redegiste pe care am primit 800 de lei. După ce am vizitat centrul oraşului Cluj am plecat mai departe spre Târgu- Mureş. Când am ajuns la şoseaua de la ieşirea din oraş am fost şocat. Circa 50 de oameni aşteptau la auto-stop. Am crezut că nu aveam nici o şansă. Trebuia totuşi să încerc. M-am gândit să mă aşez cam pe la mijlocul mulţimii. Poate şoferii nu vor vedea că eram străin şi astfel puteam să sar, neobservat, într-o maşină, împreună cu ceilalţi autostopişti români. Din când în când se oprea câte o maşina şi mai lua pe cineva. Apoi a venit o Dacie şi şoferul a arătat cu degetul exact spre mine. Ceilalţi au alergat şi ei după maşina, dar el m-a luat doar pe mine. Nici până în ziua de azi nu ştiu de ce m-a ales tocmai pe mine din acea mulţime. Şoferul nu vorbea prea mult dar înainte de fiecare curbă claxona. Asta mi se părea amuzant. I-am spus că tatăl meu claxona cel mult o dată pe an! A râs, şi mi-a zis: Mai întâi trebuie să te asiguri. Apoi drumurile noastre s-au despărţit şi eu am coborât într-un loc unde un singur om mai făcea autostopul: prietenul meu Gernolf! Ce surpriza plăcută! Am vorbit despre experienţele noastre şi am continuat să căutăm o maşina care să ne ducă mai departe.
Un camion tip RoMAN a oprit în cele din urmă. Ştiam că are două locuri. În Germania era foarte simplu. Două locuri însemna că încă doi oameni puteau să meargă alături de şofer. Am văzut ca erau deja doi oameni în cabină şi i-am spus lui Gernolf: Nici o şansa. E plin. Totuşi şoferul a oprit şi ne-a invitat să urcăm. Ajutorul de şofer împreună cu Gernolf s-au aşezat pe locul din mijloc iar eu pe cel de-al doilea loc. Aşa am învăţat cum patru oameni pot călători cu un camoin tip RoMAN! Câţiva kilometri mai încolo, am văzut două femei şi un copil ieşiţi la autostop. Şoferul a oprit din nou: Bine, m-am gândit atunci, mai întâi femeile şi copiii. Deci trebuie să coborâm. Dar şoferul nu ne-a lăsat şi în acelaşi timp le-a făcut semn femeilor să urce. Femeia mai în vârsta s-a aşezat între cei doi bărbaţi, copilul s-a strecurat lângă mine pe locul al doilea iar femeia mai tânără, spre norocul meu, mi s-a aşezat în braţe! Şi aşa am învaţat cum 7 persoane puteau călători într-un camion tip RoMAN, lucru pe care nici un neamţ nu-l ştie! La scurt timp după apusul soarelui, am părăsit acest grup. Şoferul ne-a dat o sticlă mare de bere şi toată lumea ne-a urat noroc. Ne-am aşezat sub un măr şi am gustat din bere. Sticla arăta puţin cam ciudat pentru noi dar berea era foarte buna. Am adormit liniştiţi sub copac.
În dimineaţa urmatoare, odată cu primele raze de soare, eram din nou la drum. O Dacie l-a luat pe Gerni şi eu am rămas din nou singur. Dar nu pentru mult timp. Lângă mine a oprit o ambulanţă. M-am aşezat pe locul doctorului, chiar lângă targă. Aşa am ajuns la Sighişoara. Aici am dat iar de o mulţime de oameni care aşteptau la autostop. M-am aşezat din nou în mijloc. Chiar lângă mine mai stătea un tânăr cu care am vorbit o vreme. Era student. Când a oprit un microbuz, tânărul a făcut în aşa fel încât să sărim amândoi în el. Dar de data asta am avut ghinion. Doar la câţiva kilometri, din spatele maşinii a început să iasă un fum gros şi negru. Şoferul a trebuit să încetinească şi toată lumea a sărit repede din maşină.
La scurt timp o altă Dacie a venit. M-a luat pe mine şi pe student, şi aşa călătoria mea a continuat. Cei doi români discutau, iar eu stăteam în spate şi mă uitam la peisajul acela frumos care-mi defila prin faţa ochilor. Ce zi minunata! Dar curând şoferul a oprit. Ar trebui să schimbăm locurile, a zis studentul. Şoferul vrea să-ţi vorbească. Aşa că m-am mutat în faţă. Pe şofer îl chema Mihai. Am vorbit tot timpul. Curând studentul a coborât şi noi ne-am îndreptat împreună spre Bucureşti. Mihai era un ghid perfect. Mi-a povestit despre peisajele din jur, despre oraşele prin care treceam, despre oameni şi despre politică. La Braşov am făcut un popas ca să vizităm, cât de cât, oraşul. Apoi s-a ivit o problemă. Nu mai aveam suficient combustibil până la Bucureşti şi în acele timpuri, în România, era o problemă dificilă să-l procuri. La multe staţii de benzină văzusem cozi imense. Zeci de maşini aşteptau acolo. Nouă ne mai ajungea carburantul doar pentru câţiva zeci de kilometri. Nu aveam ce să facem. Trebuia să aşteptăm la o benzinărie pâna sosea combustibilul. Cât timp? Poate ore, poate zile întregi, nimeni nu ştia. Dar spre norocul nostru la urmatoarea staţie PECO am obţinut 20 de litri, aşa că ne-am putut continua drumul. Se lăsa intunericul şi i-am spus lui Mihai ca îmi pare rău ca nu mai puteam să vedem munţii. Atunci el mi-a propus să ne petrecem noaptea în cortul lui şi să ne continuăm drumul doar a doua zi. Şi aşa am şi făcut. Deasupra Buşteniului Mihai a ridicat cortul în pădure. Mă întrebam cum de a reuşit în acel întuneric deplin. Apoi ne-am dus în oraş. Mihai m-a invitat la un restaurant foarte scump şi acolo am mâncat excelent. După o noapte petrecută în cort, în dimineata următoare mi-am încântat privirea cu imaginea impresionantă a Bucegilor.
Izvorul Dunării de la Donaueschingen
La prânz am ajuns în Bucureşti. Am urcat în apartamentul lui Mihai unde el a pregătit prânzul. După-amiază mi-a arătat oraşul, apoi am mers la cinema. Eram curios să văd un film în versiune originală, să-i aud pe actori vorbind în limba lor, nu în germană aşa cum eram eu obişnuit acasă, în Germania. Îmi aduc aminte că schimbam locurile ori de câte ori cineva se aşeza lângă noi. Nimeni nu trebuia să audă că vorbeam englezeşte. Ştiam ce înseamna să traieşti sub dictatură, pentru că veneam din Germania de Est. Dar vedeam ca era şi mai greu în ţara condusă de Ceauşescu. A doua zi de dimineaţă m-am decis să plec spre Bulgaria. Mihai m-a scos din Bucureşti . M-am aşezat din nou în mijlocul mulţimii. Dupa 10 minute a sosit o Dacie iar soferul mi-a zis: Urca, te duc până la Giurgiu. Era prietenul meu Mihai. Am refuzat. Ştiam deja cât era de greu să procuri benzină. Dar Mihai mi-a zis: Nu conteaza, urcă, e plăcerea mea. I-am mulţumit în gând.
Ajuns la Giurgiu am trecut fără probleme de controlul vamal. Era timpul să-mi fac numerarul. Rezultatul m-a uimit. Aveam în buzunar 820 lei, adică mai mulţi decât atunci când, cu frică, am intrat în această ţară a hoţilor şi a bandiţilor! Am traversat podul de peste Dunăre pe jos. Soarele strălucea. O adiere proaspata răzbătea dinspre fluviul care venea de departe, de la Donaueschingen, tocmai din cealaltă Germanie, cea Federală, de care noi, Democraţii, eram despărţiţi prin Zidul Berlinului. În depărtare am văzut un vapor. Eram fericit. Mă simţeam liber şi puternic!
(Axel Riwe, Anklam, Fosta Germanie Democrată)
4 comentarii
Foarte fain scris!
O placere. Ganduri cel putin la fel de frumoase am auzit si eu de cand stau in Görlitz. Da, despre Romania 🙂
Frumoasa poveste. Si in secolul 21 autostopul este des folosit in Romania.
Doar ca romanii din ziua de astazi isi planifica calatoriile cu autostopul pe internet. De exemplu la adresa: http://www.ia-macutine.ro
In cazul asta esti sigur ca nu faci autostopul cu un camion RoMAN :)))
Şi eu am preluat un belgian la Oradea (prin ’96), am venit la Cluj Napoca, Turda cu Cheile Turzii, mănăstirea Poşaga, Câmpeni, Peştera Urşilor şi înapoi, de la Câmpeni la Turda cu mocăniţa şi ne-am despărţit în Cluj Napoca în gară. Patru zile mi-a tot explicat că a citit, în cartea unui englez care vizitase, cu doi ani înainte, România şi Ucraina, că „în Transilvania, la fiecare trei minute vezi un ungur cum îi dă în cap unui român sau invers”. Am fost obligat să-l întreb: în cele patru zile de când suntem împreună şi am umblat şi prin oraşe şi pe la ţară şi prin munţi, ai văzut vreun ungur agresând un român sau invers? L-am potolit numai după ce i-am amintit despre disputele de la ei, dintre flamanzi şi valoni. Unde păruiala era în toi la momentul respectiv.
Din păcate, mulţi au venit pe la noi cu lecţia propagandistică bine învăţată.