Era în vara anului 1973 când, student fiind, am ajuns pentru prima oară la Costineşti. Nu vreau să vă povestesc despre cât de frumos era acolo, cât de plăcută era plaja şi apa mării, cât de minunate erau concertele sau plimbările în doi sub clar de lună ci aş vrea să vorbesc despre un adevărat fenomen pe care, fără îndoială, cei care au trăit acele vremuri măcar l-au observat dacă nu cumva l-au cunoscut în amănunt.
În acea frumoasă vară colegii de facultate plecaseră la mare înaintea mea. Nu eram hotărât să merg cu ei dar până la urmă mi-am făcut bagajul şi am sărit într-un personal de noapte. Aveam cortul cu mine aşa că m-am bucurat când am văzut că ei erau cazaţi la o casă cu grădină mare în care mai existau alte câteva corturi montate. Mi-am strecurat şi eu casa de vară făcută la Urziceni, printre celelalte corturi din curtea primitoare a gazdei. Interesant era că în afară de români mai erau acolo mulţi nemţi redegişti dar şi un italian rătăcit aşa că vorbeam între noi cum puteam. Cu italianul ne înţelegeam în franceză iar cu redegiştii vorbeam în engleză. Conversaţia mai era punctată cu cele câteva cuvinte în germană pe care le mai ştiam noi şi cu cele cîteva cuvinte româneşti pe care le prinseseră nemţii în zilele de când se aflau în România. Din toate discuţiile purtate am înţeles că deşi germanii nu se cunoşteau între ei, un lucru îi unea. Majoritatea plecaseră cu autostopul din oraşele lor natale spre estul Europei. Unii aveau ca ţintă România dar cei mai mulţi doreau să ajungă la Varna, în Bulgaria. De acolo, cu biletele cumpărate de acasă în buzunar, se suiau într-un tren care-i ducea înapoi, în RDG.
Arnd Wagner, Wolkenstein, 2006
Încă din prima seară m-am apropiat de unul dintre nemţi, pe nume Arnd Wagner. Solid, înalt şi cu o barbă impresionantă, Arnd semăna mai degrabă cu un explorator. În scurt timp ne-am descoperit pasiuni comune. Amândoi iubeam muntele şi schiul. Peste ani aveam să aflu că-i plăcea şi viteza, atât pe două cât şi pe patru roţi! Trei zile am fost nedespărţiti. Apoi el a pornit spre Bulgaria. Avea de respectat un program.
După plecarea lui Arnd m-am apropiat de un alt neamţ pe nume Thomas Jira. Şi pentru că excursia lui se termina în România, iar trenul trebuia să-l ia din Bucureşti, m-am hotărât să-l rog să mergem împreună cu autostopul spre casă, propunere care a fost primită cu plăcere. Aventura a fost maximă. Atunci când şoferii vedeau că sunt român plecau mai departe aşa că a trebuit să mă transform în… neamţ ca să putem fi luaţi cu maşina! Şi cum nu mă puteam abţine să nu vorbesc, un pasager a spus pe româneşte: Ăsta e mai deştept, înţelege mai mult! Thomas a izbucnit în râs când i-am tradus replica. Experienţa noastră s-a încheiat după o noapte petrecută în cort într-un parc din centrul Sloboziei! Sătul de autostop i-am propus lui Thomas să luăm trenul până în Bucureşti. Intrat în criză de timp, prietenul meu a acceptat cu plăcere propunerea.
Dr. Thomas Jira, Greifswald-Potthagen, 1995
În Bucureşti l-am plimbat pe Thomas prin parcul Herăstrău dar şi pe străzile pline de lume din centru. Impresiile lui de atunci le-am înregistrat pe un magnetogofon.
Timpul a trecut dar prietenia mea cu Arnd şi cu Thomas a rămas tot atât de puternică şi azi, după 38 de ani. Arnd a mai venit în România, Thomas nu. Eu am fost de trei ori la ei, în Wolkenstein şi în Greifswald şi de fiecare dată am fost primit cu multă căldură.
V-am spus această poveste pentru a prefaţa următorul articol scris de Axel Riwe, un alt prieten al meu din fostul RDG, pe care l-am întâlnit şi pe care l-am luat în maşină, zece ani mai târziu, în 1983, de lângă Sighişoara.
Până în 1989, străbătând şoselele tării, de fiecare dată când întâlneam băieţii cu barbă şi cu plete recunoşteam în ei pe tinerii est-germani care făceau saltul de la adolescenţă la maturitate, străbătând cu autostopul, de la un capăt la altul, Europa comunistă şi de fiecare dată când am putut i-am ajutam şi eu, după umilele mele puteri, să-şi îndeplinească visul.
