Domnul meu,
M-aţi pus pe gânduri cu invitaţia dvs. …
Să scriu? Scrisul pare un meşteşug învechit, acum oamenii tastează, dau un “click” şi au rezolvat pe loc ceea ce vor să afle… Şi, dacă scriem, cine mai stă astăzi să citească? Sau să citească atent ceva? E mult mai comod să stai la televizor, să interacţionezi pe “Messenger” sau să intri pe “Skype” – dacă tot ai ceva de aflat sau de transmis!
E comod. Nu mai există graniţe de comunicare, iar oamenii preferă să treacă grăbiţi printre standurile de cărţi sau citesc superficial informaţii mai degrabă practice… Dar unde este strângerea aceea caldă de mână, aşa cum se întâmpla odinioară, unde rămân inflexiunile unice ale vocii, glasul, privirea interlocutorului?
Nu ştiu, zău, Ovidiu Blag, dacă merită să scriu pe un blog sau nu…
Aşa m-am gândit la început…
Apoi, mi-au trecut prin minte o mulţime de lucruri despre care citisem, la rândul meu, de la alţii… Şi mi-au plăcut mult, pentru că eu le trăisem de-adevăratelea! M-am gândit la ce zicea Paolo Coelho în „11 Minute”: „Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă.”. Pentru mine, care ţin cursuri în 4 filiale… şi trebuie să răspund seara întrebărilor de adolescente (mature) ale fiicelor mele… şi merg să cutreier munţi înalţi de pe cele mai îndepărtate meridiane vorbele acelea… sună dureros de adevărat. La fel ca şi cuvintele acestea: „Curajul este teama care îşi spune rugăciunea” – paradoxale, dar curate, sincere…
Totuşi, parcă lucrurile adevărate nu-s făcute din vorbe. Când am simţit entuziasmul cu care toată echipa de la Cluj a primit semnul acela mic de respect pe care eu vi l-am trimis cu multă stângăcie, prin intermediul colegului, prietenului meu Mihai Vasile – fotografia unui steag simbolic pe Acoperişul Africii – un stindard în sine nici nu înseamnă mare lucru, însă faptul că eu am parcurs tot drumul acela iniţiatic purtând cu mine până sus mici simboluri prieteneşti de la cei ce care îi ştiam a valorat muuuuuuuuult mai mult: eu am dus pe vârf esenţa prieteniei!
Am văzut apoi bucuria cu care copiii mei şi toţi prietenii ştiuţi şi neştiuţi au citit scrisoarea despre Kilimanjaro. Şi atunci am simţit că esenţa e în noi! Şi mi-au venit în minte alte şi alte lucruri pe care le citisem, sau le simţisem, sau le aveam în mine…
Omul se naşte pentru a-şi purta destinul – cu bune, cu rele…
Finalmente, cred că tot Paolo Coelho m-a convins că merită să mergi mai departe. De ce? Iată…
1. „Ne cunoaştem pe noi înşine numai în faţa propriilor limite”…
2. „Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău”…
3. „Fericirea e un lucru care se multiplică atunci când îl împarţi cu alţii”
Vă rog să primiţi, dragi prieteni, acest mesaj de acceptare ca pe o bucuria a mea de a împărţi şi bune şi rele cu cei care au bunăvoinţa de a intra pe PMOB.
… să nu credeţi că n-a fost la mijloc şi un meschin calcul, pornit – diabolic – dintr-o socoteală matematică: voi, pe site, aveţi o galerie de 10 teme la care contribuie numai 9 autori – trebuia să rotunjim cifra contribuabililor la 10, ca să nu avem ghinion toată viaţa!
… un ultim cuvânt şi, apoi, tăcere! (v-am plictisit destul). Aş vrea să deschid seria postărilor cu “Galeria prietenilor”… de acord, da?
12 comentarii
Bine ai venit, Camelia Manea (diseară reparăm și numele tău de pe coloană, am nevoie de ajutorul specialistului). Ne bucurăm că te-ai alăturat echipei.
Multumesc! Acum am si eu o adresa si un cont!
Si… am devenit o femeie independenta!
Prietenii prietenilor mei sunt prietenii mei!
foarte adevarat si foarte frumos scris
felicitari!
Frumos peste cuvinte. Ce bucurie, bine ai venit cu noi!
Imi sunteti tare dragi, cu tot ce povestiti voi…
Cu prima ocazie, as vrea sa va invit la un … picnic gazataresc!
Poate ne gindim la un loc bun unde sa iesim …
În Cheile Turzii, bineînţeles!
Welcome!
Uite, domnule, cineva care nu mă invită la alergat, căţărat, aruncat la coş.. Ne invită la picnic. Deci la mîncat. Deci vin!
Anca, toate se fac la timpul lor! Si cu masura…
Trebuie sa ai o bucurie in tot ce faci, am zis bine?
Cum sa va chem la catarat? Nici nu ne stim!
Mergem, mincam, luam o bere… spunem un banc, ne plimbam prin chei… o sa fie altfel de atmosfera.
De cite ori ma intorc acasa, mi-e dor cite un picnic, cu mici si cu brinza telemea… N-are nimeni brinza ca la noi (Cottage Cheese, Feta Cheese sunt niste surogate).
Pina acum am rezolvat deja 2 probleme: locul si parteneriatul (Mihai si Anca). Ramine sa ne mai hotarim cind ne vedem si ce bere vrem!
Va doresc sa fiti ca mine (neobositi!)
Lala salama (=”Somn usor”, in swahili)
Va urmarim din Toronto – Canada. Ne mindrim si ne bucuram de asa compatrioata! Minunate „vorbe” creati! O placere artistica sa va citim….
Şi eu le multumesc românilor din Canada… E uimitor! Mi-am descoperit colege pe care nu le văzusem de peste 20 de ani…
La început, mă exprimam în scris numai pentru mine. Nu-mi plăcea să arăt şi altora, n-aveam curaj să dezvălui ce gândesc. Apoi, mi-am dat seama că nu e nimic de ascuns. Şi ca sunt atâtea locuri care te inspiră.
M-au ajutat mult călătoriile să mă bucur de frumuseţea care e în jur – frumuseţea locurilor şi frumuseţea oamenilor!
Îmi doresc ca cei din viaţa mea să ramâna aşa cum sunt: adevăraţi! Ca să putem preţui împreuna frumuseţea. (Nici nu e greu – ea ţâşneşte, pur şi simplu, din noi, de lângă noi!) …