Iubesc roţile acestea robuste care stârnesc praful saharian, în timp ce eu trăiesc aievea un vis pe care mi-l dorisem de aproape un an… Deja las în urmă ultimii cactuşi doldora de fructe galbene, ţepoase, cu gust atât de exotic (o aromă ciudată – ceva între pepene galben şi piersică!) şi cu sâmburi ca de rodie zemoasă, parfumată… Las şi amintirea arbuştilor de argan, din ce în ce mai piperniciţi pe măsură ce ne apropiem de întinderile nesfârşite, acoperite cu nisip.
În minte mi se perindă cu repeziciune siluetele cămilelor cu capetele plecate, legănându-se în mersul lor calm, prinse una de alta în caravane lungi… profilându-se misterios pe lângă erguri (dune sau „mări de nisip” care acoperă aproximativ 20 % din suprafaţa deşertului saharian)… Imaginile acestea m-au urmărit obsesiv atâta vreme! Şi mi-am dorit să ating şi eu cândva nisipul saharian! Să păşesc printre dune fără şir, să mă pierd în imensitatea prafului cafeniu…
Sahara! Parcă nu-mi vine să cred că e aievea, că trebuie să alung nălucile şi că totul e cât se poate de real şi mi se întâmplă chiar mie… Fotografiez cu sete tot ce văd!
Două linii monotone, lăsate de vehiculele 4×4 care se aventurează prin pustiul saharian, taie nonşalant nemărginitul deşert şi ne conduc în împărăţia nisipurilor fără sfârşit. La început, imensitatea deşertului mi s-a părut copleşitoare şi am avut o senzaţie de abandon în necunoscutul fără fund… Dacă aş fi fost singură nu ştiu cum aş fi reacţionat… Şi, totuşi, aici au trăit oameni, au creat artefacte şi au dezvoltat o civilizaţie uimitoare. Citisem atâtea lucruri interesante despre populaţiile presahariene, despre stilul lor nomad de viaţă, cultura şi civilizaţia berberilor, incredibilele desene rupestre din zona Rifului, interferenţa culturilor locale cu influenţe mediteraneene… Undeva, în depărtare, se profilează un copac înalt, ca o umbrelă… singur pe toată întinderea nisipie… La umbra lui, patru beduini şi cămilele lor ne aşteaptă pentru a ne oferi cea mai râvnită călătorie din timpul vizitei nostre în Maroc. Cobor din splendidul Land Cruiser şi parcă-mi vine să sar în sus de bucurie!
Doi dintre beduini, în straiele lor largi, lăsate lejer pe umeri şi pe şolduri în falduri ample strunesc cele două cămile care îngenunche pentru a ne lăsa să ne aşezăm în şa. Panorama deşertului e unică. Nu mai simt nimic din incandescenţa celor 52 de grade Celsius (eu, care visasem să merg desculţă prin nisip!) şi m-a părăsit până şi senzaţia aceea persistentă de sete şi de miros coclit din aer. Am uitat că roţile nestăpânitului 4×4 parcă scăpărau scântei când am intrat prima dată pe drumeagul care părăsea cătunul Trafaoute – micuţul bastion de civilizaţie berberă de la poalele munţilor Antiatlas – pentru a intra definitiv în zona deşertică. Două lumi diferite despărţite acum doar de linia orizontului. În locul stâncilor roşcate şi a caselor cărămizii cu terase largi – nisiiiiiiiiiiiip fierbinte şi… doar o boare ceţoasă în aer – cât poţi să cuprinzi cu privirea!
Ce fericire să te simţi stăpânul întinderilor de nisip cald! Să scrutezi nemărginirea halucinantă şi să simţi în nări necuprinsul cu iz de ceva total necunoscut, venit de departe, din aer! Să trăieşti sentimentul că eşti izolat, alături de alţi 7-8 oameni care experimentează, ca şi tine, ceva aproape nepermis tuturor celorlalţi pământeni!
A pornit caravana. Nările cămilelor se dilată şi se strâng, în timp ce noi privim acum nemărginirea de pe spinarea lor cu cocoaşe mari – Sahara visurilor noastre despre deşert şi lumi cu alcătuiri bizare… Mersul lor legănat alungă toată temerea de la început. E o altă trecere, printre erguri şi printre gânduri fugare, o altă fericire şi un alt capăt de lume.
Sahara…
Depărtarea…
Necuprinsul…
Tăcerea…
Îndoiala…
Sălbăticia…
Fericirea…
Adâncurile nisipoase sunt mai mişcătoare decât talazurile mării… Şi gândurile noastre sunt mai adânci decât apele Oceanului Atlantic…
TEXT ŞI FOTO: conf. univ. dr. Maria-Camelia Manea
4 comentarii
Dragă conf. univ. dr. Maria-Camelia Manea, tot Cheile Turzii sunt mai frumoase! Dar, mulţumesc pentru că ne plimbi prin atâtea locuri de pe Terra.
Eu am spus de nenumarate ori ca intotdeauna ma intorc acasa cu un dor nebun sa vad locurile care mi s-au lipit de suflet – Cheile Turzii, Piatra Craiului, Horezu, Delta Dunarii sunt spatii pe care le-am regasit cu mare bucurie mereu…
Superb! Astept cu nerabdare urmarea! Succes!
Nu stiu cine esti, Gina, dar ma bucur ca articolul meu ti-a mers la inima. Sunt multe de povestit… Africa e atit de incitanta, merita sa iti faci timp sa traiesti experienta pe viu!