V-ați obișnuit poate cu textele amicului nostru din Oxford. Dacă nu, tastați Dinu din Oxford la căutare și veți găsi textele lui, întotdeauna interesante și emoționante. Azi am primit de la el acest material, pe care vă las să îl citiți în tihnă, pe îndelete. La drum, așadar:
În miez de ianuarie 2011 am fost mai degrabă extirpat cu forcepsul din fotoliul din odaia calculatorului şi teleportat în Austria, într-o vacanţă forţată de o săptămână pe malul lacului Wolfgangsee. „Hai, mai uită şi tu un pic de fotbal, că oricum nu se reia campionatul fără tine!”, mi s-a spus mieros la ureche. Ce poţi să faci? Mai bine asculţi femeia din prima, nu mai amâni deznodământul. Logic ar fi ca egalitatea dintre sexe să fie sinonimă cu remiza din fotbal, nu? Să-mi explice atunci cineva de ce femeia ia de fiecare dată toate cele 3 puncte?…
Trebuie să recunosc că nu mă prea dau în vânt (avalanşe şi prăpastii) după sporturile de iarnă, iar nefericitul precedent Huidu era prea recent şi ultramediatizat pentru ca cineva să mă poată încălţa cu clăpari şi mai ales să mă urce pe schiuri! Noroc cu ploaia care a distrus strategic bunătate de pârtie şi a transformat mulţi schiori în simpli turiști, după chipul și asemănarea mea. La umblat nu fac reacţii adverse, n-am alergie. E o plăcere conservată din timpuri imemoriale, de pe vremea când unchiu’ Nelu avea Dacie albă. Ca să mă înţeleagă şi pe mine cineva: când avea unchiu’ Nelu Dacie albă, erau taaare puţine maşini în trafic prin România şi se mai circula şi pe jos!…
Nu ştiu alţii cât de ciudaţi sunt, dar am şi eu piticii mei de grădină, pitiţi bine în tărtăcuţă. Pe unul dintre ei am să vi-l divulg astăzi, aici, acum: ador să vizitez cimitire! Numai să fie pe lumină şi, dacă se poate, cimitirele să fie cât mai „germanice”. Ahaaa! Bănuiam eu că nu sunt singurul… Fără să fiu un ardent religios sau fanatic, fără să fiu satanist sau fără să am vreo genă alterată de profanator în mine, pătrund uneori în lumea aceea tăcută şi mă las cuprins de o linişte binefăcătoare, cu o tentă vădită de melancolie, în timp ce admir piatra cioplită cu dalta artei. Preferatul meu rămâne cimitirul săsesc din Cetate, de la Sighişoara, locul în care am avut surpriza amuzantă de a citi pe o piatră de căpătâi, după lecturarea a zeci de nume săseşti alăturate meseriei („Schmidt – cizmar”, „Muller – morar”, „Schulz – tâmplar”, und so weiter), un foarte mioritic „Popescu – contabil”!
Hai să părăsesc centura ocolitoare a articolului și să revin în zona centrală, să vă aduc unde intenţionam de la bun început. Ei bine, în ultima zi ploioasă petrecută în Sankt Wolfgang im Salzkammergut, având la dispoziţie câteva ore bune până la decolarea din Salzburg, ne-am luat noii prieteni scoţieni la un tur de staţiune, care ne-a dus până la bisericuţa de lemn şi cimitirul de pe malul lacului. Margaret şi Colin s-au codit la început să pătrundă pe tărâmul de veci, probabil deranjați de gândul că românul de lângă… gâtul lor era din Transilvania, dar odată intraţi, i-am mai putut scoate?! I-au fascinat instantaneu şi pe ei „poveştile” scrise în cuvinte puţine pe cruci şi pietre funerare. Oameni care au fost, suflete care s-au stins. I-a fermecat grija pe care cei vii o poartă celor plecaţi, îngeraşii de piatră ascunşi prin iarbă, florile mai vii decât cele de pe tarabe, mirosul de lumânare, roca atent sculptată, vârstele parcă prea înaintate sau prea fraged secerate… S-au lăsat cuprinşi de farmecul locului, cum numai cei care au pierdut pe cineva drag cred că pot s-o facă.
Atunci l-am văzut. Mormântul e pe aleea centrală, pe dreapta cum cobori dealul. Nu e mausoleul lui Lenin, nu sare în ochi, nu te trage de mânecă. Stă cuminte, în rând cu alte morminte. Ce mi-a atras atenţia a fost schiorul care coboară în trombă pârtia imaginară sculptată în piatra albă. Rudi Nierlich. 20 februarie 1966 – 18 mai 1991. Prea tânăr! Puţin peste 25 ani. Pe marginea din dreapta a pietrei funerare observ trei fulgi auriţi de zăpadă. Lângă ei, o fotografie pe o plăcuţă ceramică. Schiorul blond din fotografie zâmbeşte larg, sănătos, victorios şi satisfăcut. La gât îi atârnă fundele, iar în palmă ţine mândru medaliile cu strălucirea aurului. Sunt două şi au forma fulgilor de nea. E şi o poză cu mama lui Rudi. S-a „dus” cu un an înainte sau după el (chiar nu mai ţin minte). Sunt intrigat. Îl chem pe Colin, să mă ajute să descifrez misterul. Scoţianul e, totuşi, schior, nu şoarece de internet ca mine. Mi-arată că mai e ceva sculptat sub nume. El cu schiatul, eu cu germana. Cuvânt compus: „Skiweltmeister”! E campion mondial de schi! Colin, e triplu campion mondial! Era…
N-am să vă amăgesc că am simţit vreo fluturare de aripi de înger, dar un gol în stomac tot am simţit. Deşi era născut înaintea mea, mă întrebam ce soartă crudă i-a fost rezervată tânărului Rudi. Am hotărât la unison cu Colin că – precis! – e vorba de un accident de schi şi am privit mormântul ca pe locul de veci al unui soldat căzut pe front, la datorie. O altă viaţă valoroasă retezată, un alt talent devenit amintire…
Deşi profan în lumea schiului, m-a urmărit povestea neștiută a lui Rudi Nierlich tot drumul până acasă. Pentru prima dată, când am pornit calculatorul creeator de dependenţă, n-am intrat pe site-uri dedicate lui Gigi B fotbalului, ci am gugălit după informaţii despre austriacul care mă intriga foc. Împătimiții sportului alb poate şi-l aduc aminte. Pentru ceilalţi, amatori sau nu de schi, am să împărtăşesc câteva dintre paginile poveştii campionului, aşa cum au consemnat-o cei care l-au cunoscut.
Rudolf “Rudi” Nierlich s-a născut la Sankt Wolfgang în 1966.
– Primul succes internaţional: campion mondial la schi alpin – juniori (1984, Sugarloaf, USA); medalie de aur la slalom uriaş;
– Obţine locul 5 la Olimpiada de Iarnă din 1988 de la Calgary, Canada;
– Devine dublu campion mondial la schi alpin (slalom şi slalom uriaş) în 1989, la Vail, USA;
– Desemnat “Sportivul Anului în Austria” în anul 1989;
– Campion mondial pentru a treia oară, la slalom uriaş (1991, Saalbach-Hinterglemm, Austria);
– A înregistrat de-a lungul carierei 8 victorii de Cupă Mondială.
Au trecut aproape 15 ani până când un alt austriac a reuşit să devină campion mondial la slalom uriaş. Era vorba de Hermann Maier, un schior de care chiar şi eu am auzit, cuceritor al laurilor mondiali în 2005, la Bormio. Surprinzător, spun unii, pentru că Maier venea după un accident urât de motocicletă petrecut în anul 2001 şi nu se număra printre favoriţi.
Într-un interviu luat altui schior austriac foarte talentat, Siegfried Voglreiter, dar care n-a reuşit niciodată să-și confirme în competiţiile oficiale potențialul demonstrat la antrenamente, acesta-l descria pe Nierlich ca pe un schior de avangardă, înaintea vremurilor sale, care exprima – din instinct, probabil – un stil ce avea să se impună doar după ani buni de zile în lumea slalomului. Se antrena deseori cu clăparii deschişi, nu din vreo chichiţă tactico-tehnică, ci pentru că-i era pur şi simplu prea lene să şi-i închidă. Parcă-l văd pe Dobrin cu jambierele lăsate…
Rudi era laconic la interviuri, răspundea în propoziţii scurte şi făcea luuungi pauze de gândire. I se spunea Tăcutul şi era îndrăgit de toată lumea. Avea o vorbă, pe care presa i-a transformat-o în deviză: „Wenn es läuft, dann läuft es!“ („Wonns laaft, donn laafts”). Ceva de genul: „Când merge, apăi atunci chiar merge!“
Sezonul 1991 a fost cel mai bun al lui Rudi. Avea să fie ultimul. La 18 mai 1991, pe o şosea murată de ploaie, maşina lui Rudi ieşea în „decor“, fără nicio unduire elegantă învăţată din lumea slalomului, plonja 20 metri în hăul căscat între existență și neființă şi reteza o viaţă plină de viaţă în zidul unei case din St.Wolfgang. Colin, nu schiurile l-au trădat! Nici pârtia!…
Dacă treceţi vreodată prin St.Wolfgang şi se întâmplă să plouă în aşa hal încât să nu puteţi schia, vă invit să-i duceţi o floare lui Rudi. Acum îl cunoaşteţi şi-i ştiţi istoria. El a rămas la fel de modest, tăcut şi sfios, un adevărat campion care primeşte pe toată lumea. Aşa cum m-a primit pe mine şi m-a îndemnat să-i ascult şi să-i transmit mai departe povestea.
“Rudi Nierlich was not a well-known man before today. In many corners of the world, he won’t be well-known tomorrow. But, at the World Alpine Ski Championships, Nierlich always will be remembered as the shy, blond Austrian who won Alberto Tomba’s races.
What once was Tomba’s now is Nierlich’s. On the final day of the championships, in the men’s slalom, Olympic champion Tomba fell and Nierlich won, becoming the only double gold medalist during this fortnight of international competition.”
(The Washington Post, 13 februarie 1989)
Dinu, Oxford
