Odată o să vă povestesc, poate, cum am fost eu la Roland Garros în 2004 și cîte chestii faine mi s-au întîmplat acolo. Azi doar un preambul, pentru că mi-am adus aminte văzînd asta la amicul Andrei Constantinescu (un pasionat incurabil de tenis), aici. Să vă zic o fază tare cu Gustavo Kuerten, din 2004.
Îmi făceam veacul în players lounge (e o poveste întreagă despre felul în care am ajuns să am acces necondiționat acolo-dar despre asta altă dată) și savuram în fiecare zi această realizare, văzîndu-i de aproape pe marii campioni. Davenport, de exemplu, se uita tot timpul la televizor, surorile Williams mîncau și se prosteau, francezii vorbeau tot timpul, rușii erau călare pe internet (dar și despre asta altă dată). În schimb, chiar și înaintea meciurilor, Gustavo Kuerten ieșea și acolo (nu numai pe teren) în evidență.
Kuerten cînta la chitară.
Dar cînta, nu se juca, era tare-tare bun.
Iar în jurul lui se coagula gașca, formată din cine se nimerea pe acolo, și cîntau cu toții. Era fenomenal omul. Aparte, special, te fermeca prin tot ceea ce făcea.
Și uite că și acum, cînd cu Hall of Fame a făcut din nou ceva special, venind la ceremonie alături de fetița sa în vîrstă de doar cîteva luni.
