Pe cînd eram elev la Liceul de Muzică, acum un secol, unul dintre noi, Sorin David, ne-a spus cum e faza cu prezența la stadion. În primul rînd trebuia să știi tot ce mișcă. Să știi Gaudeamusul. Și, într-adevăr, profesorul nostru de cor, Curteanu parcă îl chema, ne-a învățat cum să îl cînți pe trei voci. Și ne-a chiar dus acolo, pe Moina, să exersăm înainte de meci. Ni se părea o prostie, noi voiam să fumăm cîte o țigară pe șustachi, nu să cîntăm Gaudeamusul, mai cu seamă că nu înțelegeam care-i faza cu Vivant Professores, adică de ce trebuie să ne lăudăm profesorii, cînd de fapt era vorba despre fotbal. Apoi aveam să înțelegem….
Nouă ne plăcea altceva. Ne plăcea sectorul acela de lîngă hotelul Sport. Acolo erau greii. Erau oamenii lîngă care visam să ajungem într-o bună zi. Cei care erau de-o viață lîngă U, fie că erau profesori universitari sau simpli munictori. Erau un suflet. Toți, un suflet.
Țin minte un meci cu Rîmnicu Vîlcea, cînd au bătut ăia cu 2-1. Ploua infernal. Dar oamenii aceia cîntau „Cît îi Maramureșu, nu-i echipă ca și U”, și eu mă tot întrebam cum dracu unu pe care îl cheamă Teleșpan poate să ne strice ziua….
Într-o zi ne-am apropiat și noi de acest sector. Am văzut de aproape oamenii care susțineau sonor pe U Cluj. Eram mici, dar ne-am făcut și mai mici. Era o onoare să stai doar în apropierea lor. Îi știam după renumele lor, dar cînd i-am chiar văzut, de aproape, ni s-au înmuiat picioarele.
Adică oamenii aceia din tribune, adevărații suporteri ai lui U erau la fel de mari vedete precum Tim și compania. Erau zei pentru noi, sincer. Ne bucuram dacă schimbau două vorbe cu noi….
Apoi, crescînd, am ajuns să mă prind cum stă treaba. Cum e să știi unde să stai la Sala Sporturilor, cînd să aplauzi, cînd să taci, cînd să vorbești…
După aceea, oamenii aceia au început să intre în vorbă cu mine (nu se știe de ce), cu noi, fapt pe care l-am consemnat în caietul meu personal…
La ani lumină după aceste episoade am început și eu să vorbesc, să îmi dau cu părerea, că a fost fault, că au fost pași, că arbitrul trebuia să fluiere…
Apoi au început să ne salute sportivii, apoi să bea o bere cu noi, apoi să ne devină prieteni, apoi să îi putem ajuta după puterile noastre, apoi să devenim apropiați….
Acum lucrurile se întîmplă mult mai abrupt. Văd că oricine poate să spună orice. Într-un fel regret că nu am trăit și eu aceste vremuri, să ard etapele, să pot spune mai repede ceea ce mă doare. Nu știu cînd a fost mai bine: atunci sau acum?
Știu doar că îmi este dor de Călin Tomuța, de Curierul Sportiv, de Dan Canada, de Șono, de Ovidiu Pintea, de Broasca, de Nicolae Martin și de alții. Și de spiritul lui U Cluj.
PS
Articol „nostalgic” apărut sîmbătă, 11 august, pe www.ucluj.ro
2 comentarii
Excepțional! Ireal de bine redată epoca și spiritul epocii! Țin bine minte ploaia din 29 septembrie 1979. Priveam de la peluză, murat și înțepenit de ploaie, și nu-mi venea să cred că pleacă ”Teleșpanii” pe contraatac și ne bat la noi acasă! Nu ne bătuse nimeni pe Moina de la promovare încoace. La ultimul meci avusesem 3-0 la pauză cu Timișoara și se încheiase 3-2. Eram copil și credeam că suntem invincibili pe teren propriu! Ce vremuri, ce amintiri… Și-mi pare sincer foarte-foarte rău că prietenul tău zoo era prea tânăr și n-a prins în direct decât cel mult finalul acelor vremuri.
mersi, dinu. iar cu zoo, noroc ca e baiat istet si crede ce ii spun