Barca Ny Havn
Pe Mike Nikkels l-am întâlnit prin 1994, atunci când am participat la o reuniune a Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism, la Benasque, o cochetă staţiune din Pirineii spanioli. Mike s-a apropiat de mine dintr-un motiv pe care aveam să-l aflu curând. Probabil, ca mulţi cetăţeni occidentali, şi el a privit la televizor evenimentele din decembrie ’89 din România. Atunci l-a văzut în prim-plan pe Mircea Dinescu, revoluţionarul, dar a rămas atât de impresionat de Mircea Dinescu, poetul, încât Mike, fără să aibă nici o legătură de sânge cu poporul nostru, şi-a botezat primul copil Mircea! Legătura între noi se făcuse!
Când, cu trei luni în urmă, mi-a spus că vine în România, m-am bucurat că, în sfârşit, îi pot întoarce ospitalitatea şi îi pot arăta câte ceva din frumuseţile munţilor noştri.
Mike Nikkels şi Captain Coks Prins
Vă daţi seama ce dezorientat am fost când mi-a spus că are la dispoziţie doar 15 zile pentru un drum lung şi că mă roagă să-l duc urgent la Tulcea. De ce, el un om de munte, doreşte să ajungă în Deltă!? N-am înţeles până nu mi-a vorbit de căpitanul Coks Prins, prietenul lui. De fapt, trebuia să-mi dau seama. Olandezii sunt, în primul rând, navigatori. 
Mi-a venit în minte că într-o seară pe care am petrecut-o împreună în Rotterdam, Mike îmi povestise despre un alt prieten al său care şi-a vândut casa, a cumpărat un iaht cu care a făcut ocolul lumii, iar după trei ani, când şi-a încheiat aventura, a vândut iahtul şi şi-a luat din nou casă! Cât despre Captain Coks, el şi-a făcut vacanţele navigând prin Europa cu iubita lui barcă, Ny Havn. A plecat din Amsterdam, a ajuns la Dunăre pe canale, apoi a pornit spre Marea Neagră. A avut lângă el mai mulţi prieteni în toţi aceşti 3 ani în care a ajuns şi la Sulina. Acum a venit rândul „marinarului” Mike să navigheze sub comanda căpitanului Coks!
11 august, ora prânzului. Bucureştiul este mai liber decât de obicei. Chiar se poate circula aproape normal. Oamenii sunt plecaţi în concedii. La ora 14.00, ajung la aeroportul Otopeni. Avionul de la Varşovia, cu care au sosit prietenii mei, aterizase, dar ei nu apăruseră nici o oră mai târziu…
Martin Iacoblev
Unul dintre bagaje, bineînţeles cel mai important, se rătăcise! După discuţii lungi, au reuşit să-l găsească undeva prin aeroportul de plecare. 
Va fi trimis la Bucureşti cu următoarea cursă, adică pe la ora două din noapte. Nu-i mai văzusem pe Mike de foarte mulţi ani, aşa că atunci când a ieşit în sala de aşteptare nu l-am abordat imediat. Mare greșeală am făcut. Ca păsările de pradă, o mulţime de taximetrişti au sărit pe ei. Scena a fost penibilă. Mă întreb de ce aceşti indivizi trebuie să-i streseze pe cei care vin în ţara noastră? Ar putea foarte bine să stea în maşini şi să fie invitaţi, rând pe rând, să-şi ia clienţii, de către un angajat al aeroportului. Dar până atunci va mai curge multă apă pe Dâmboviţa! 
Vrând-nevrând, cei doi olandezi au fost nevoiţi să rămână ceva timp şi în capitala noastră. Când, peste Bucureşti, cobora seara şi odată cu aceasta şi răcoarea, am ieşit prin centru cu Mike şi Captain Coks. Ne-am oprit la Caru’ cu Bere, apoi ne-am plimbat pe străzi, am admirat bisericuţa Stavropoleos, Palatul CEC, Palatul Regal, Ateneul… toate frumos luminate! În miezul nopţii, ne-am pornit din nou spre Otopeni de unde, de această dată, şi-au recuperat bagajul. Drumul spre Tulcea putea să înceapă.
Eram încă în grafic. Deşi, iniţial, trebuia să-i duc doar până la Tulcea, pe drum mă hotărăsc să vizitez şi eu Sulina. O navă rapidă, murdară şi cu geamurile mătuite, ne duce într-o oră şi jumătate până la cel mai estic punct al ţării. Sunt dezamăgit. Parcă am intrat într-un tunel nesfârşit. Hotărât lucru, la întoarcere voi lua nava de pasageri! Pe ţărm, Coks şi Mike sunt întâmpinaţi de Doru, un alt prieten care a avut grijă de barcă toată iarna. Coks parcă se transfigurase. De abia aştepta să-şi înceapă aventura. Aproape 20 de ore au lucrat ca să-şi pregătească barca de drum. Doar spre seară au ieşit la plimbare. Sulina este un oraş al contrastelor. 
Oraşul în care poţi vedea maşini dar unde nu există semne de circulaţie, oraşul unde case părăsite alternează cu pensiuni vopsite strident, oraşul în al cărui cimitir stau, fără să se certe, morţi de toate naţionalităţile, oraşul unde străzile se numără, nu se numesc, oraşul unde, pentru o parte dintre cei tineri, Jean Bart este doar numele unei pensiuni!
Ca să ajung să văd barca Ny Havn a trebuit să traversez Dunărea. Pentru câţiva lei şi timp de câteva minute mă bucur de compania lui Martin Iacoblev. Omul este atât de interesant încât îmi pare rău că nu pot să merg mai multe ore în barca lui, ca să am timp să-i aflu poveştile. Tot atunci am avut plăcerea s-o întâlnesc şi pe doamna Gabi Strat. Aveam în mână două numere ale revistei România pitorească. Când le-a văzut, faţa doamnei s-a luminat şi m-a întrebat ceea ce mă întreabă toţi oamenii care au citit cu plăcere revista în trecut: „Mai apare România pitorească”? Da, bineînţeles, fără întrerupere din 1972!
Pe faleză, împreună cu prietenii mei olandezi, am urmărit cu mare plăcere o defilare a oamenilor provenind din cele 21 de naţionalităţi, care trăiesc aici. Erau „Zilele Oraşului Sulina”. Seara o încheiem în jurul unei mese îmbelşugate şi al unei sticle de vin bun, românesc.
13 august este ziua cea mare. Pregătirile se încheiaseră pe la ora zece dimineaţa, dar formalităţile de plecare îi mai întârzie destul. Oricum, nu mai conta. Barca era gata de drum, iar pentru această zi aveau planificat să ajungă doar la Sfântu Gheorghe, tot prin Deltă, pe canale, şi de acolo, pe mare, până la Istanbul. Punctul terminus al acestei faze a periplului lor prin Europa. Pe la ora două ne luăm la revedere. Pentru ei, aventura continua!
6 comentarii
Mihai,de ce nu incerci sa asterni pe hartie si sa duci la o editura toate aceste reportaje si impresii? Nici nu stii ce liniste imi aduc cuvintele tale.Aici se pot sterge intr-o buna zi.Ce zici? Sa nu spui iarasi ca eu te flatez pentru ca ma supar. Zece carti daca vor fi apreciate si citite poti spune ca ai daruit de 10 ori bucurie..si este extraordinar cand daruiesti starea de bine.Hai,curaj!
excelent articol, mersi mihai
Mulţumesc, Mihai, că mă plimbi şi prin acest capăt de ţară!
Prima oară, m-a plimbat Jean Bart, a doua oară … mama mea (o excursie cu şcoala ei, unde m-a adoptat şi pe mine!)!
Nu gasim nimic despre Martin Iacoblev, batrinul pitoresque cu palarie de paie si ochelari de soare…..
Întâlnirea cu Martin Iacoblev a fost foarte scurtă, numai atât cât ne-a condus de pe malul drept pe cel stâng al Dunării. El nu făcea parte din proiectul prietenilor olandezi. Cu toate acestea, l-am amintit în postare:
„Ca să ajung să văd barca Ny Havn a trebuit să traversez Dunărea. Pentru câţiva lei şi timp de câteva minute mă bucur de compania lui Martin Iacoblev. Omul este atât de interesant încât îmi pare rău că nu pot să merg mai multe ore în barca lui, ca să am timp să-i aflu poveștile. Tot atunci am avut plăcerea s-o întâlnesc şi pe doamna Gabi Strat. Aveam în mână două numere ale revistei România pitorească. Când le-a văzut, faţa doamnei s-a luminat şi m-a întrebat ceea ce mă întreabă toţi oamenii care au citit cu plăcere revista în trecut: “Mai apare România pitorească”? Da, bineînţeles, fără întrerupere din 1972!”
Câțiva ani mai târziu, revenind la Sulina, l-am căutat pe cel care ne traversase Dunărea, dar nu l-am mai găsit.
Îl cunoașteți sau l-ați cunoscut pe Martin Iacoblev?
Din întâmplare, căutând altceva , am dat de acest articol . Impresionant. I-am cunoscut pe toți cei despre care scrieți. Am rămas prieten cu Cocs, apoi nu ne-am mai găsit, pentru ca după mulți ani sa restabilit legătură. Au lăsat barca la mine și au revenit anul următor… . Mike și Cocs au plecat pe mare spre Veneția, țintă lor finală. Nea Martin, nu mai este demult ( D-zeu sa-l odihneasca) , în rest suntem bine :)))