Impresionant frontispiciu, nu?
La Budapesta, pînă în februarie, la Muzeul de Arte Frumoase funcționează acestă expoziție Rembrandt atît de mult așteptată și căutată. Într-o zi de după Crăciun interioarele au fost pline de vizitatori. Atît de pline încît am putut să mă concentrez și asupra lor, mai ales că pictura (așa cum am mai declarat) nu este punctul meu forte, ci mai degrabă piano-pianissimo…
Așadar, lucrurile au funcționat cam așa:
-o doamnă englezoaică, o persoană cu care ne-am intersectat și într-un restaurant cu o zi înainte (și care își nota atunci, sub privirile soțului, tot ce li se întîmplase în ziua respectivă, spre exasperarea acestuia) citea numai explicațiile care însoțeau tablourile. Practic la savura, apoi își nota în celebrul său carnețel ceva foarte important. De abia după aceea arunca o privire scurtă și tabloului, cred că dacă aș spune că privirea dura o secundă aș exagera. Dura mult mai puțin. Doamna aceasta era, în mod evident, preocupată mai mult de datele exacte decît de frumosul în general…
-o mînă de asiatici, soț-soție, trei copii și încă două rude adulte, nu prea apucau pe lîngă tablouri, și-atunci cu cîte un sorry-sorry, te împingeau discret ca să își strecoare capul cumva și să prindă două prim-planuri, dar și acestea, ca și în cazul englezoaicei, foarte scurte.
-doi îndrăgostiți suedezi se plimbau cam prin mijlocul încăperilor, nicidecum în apropierea tablourilor, probabil că fuseseră ei în Olanda și văzuseră chestiile astea la ele acasă. Acum erau la plimbare prin salon, se uitau la candelabre, la uși, cine știe, poate lucrau în domeniul decorațiunilor interioare…
-zece ruși vorbeau tare. Erau amestecați, nu se știe care era nașul și care erau finii, cert este că, și în cazul lor, picturile astea de pe pereți erau doar un alt pretext pentru a se întîlni și pentru a se simți bine împreună. Atît de bine încît aproape că te enervau cu vorbăria lor goală (probabil)…
-O doamnă despre care nu se știe mai multe decît că nu se prea spălase, era singura care se bucura minute bune în fața cîte unui tablou. Din simplul motiv că cei care se apropiau de ea se și îndepărtau instant, căutînd tablouri mai…aerisite.
-O unguroaică arăta impecabil. Asortată, elegantă, plină de distincție și foarte educată, părea că se pricepe și la artă, pentru că înțelegeam cîte ceva din expresiile șoptite pe care le adresa însoțitorilor ei. Din păcate, să zicem, acești doi însoțitori erau soțul și fiul său.
Pina si afară interesul e maxim
-Mi-a plăcut că personalul muzeului, supraveghetorii adică, erau extrem de discreți, de ai fi crezut că nici nu există. Din cînd în cînd interveneau, politicoși, să le spună unor curioși din cale afară că se apropie prea mult de tablouri, dar cam atît. Mi-am amintit de unele muzee din țara noastră, unde acești supraveghetori sînt din cale afară de scrupuloși, de parcă i-ai vizita pe ei și i-ai deranja într-o zi în care nu se așteptau la musafiri…
Lăsînd gluma la o parte și încheind tototdată, m-am bucurat să văd și eu așa ceva. Tablourile lui Rembrandt la un metru în fața mea. O adevărată experiență.
Dacă treceți prin Budapesta pînă prin februarie, atunci merită să faceți această încercare. Un bilet e cam scump, aproximativ 10 euro, dar o dată în viață vezi așa ceva…Fotografiatul e interzis, dar asta nu cred că e ceva foarte important. La ce ți-ar folosi dacă ai păstra o fotografie cu un tablou de Rembrandt făcută de tine?
Zona în care se află acest muzeu e foarte ușor de găsit, mergeți cu metroul galben pînă în zona grădinii zoologice sau a circului din Budapesta, oricine vă poate explica în două minute unde este acest loc.
