În secolul trecut, ca să zic așa, România a trecut cu greu peste nişte inundaţii teribile. În prima zi, atunci cînd a început practic să plouă, eu şi prietenul meu Iancsi jucam fotbal. Unu pe unu, cum ziceam noi, să vedem care e mai bun, mai tare. Făceam deseori asta. În Sinuţa, unde am copilărit, asta era proba de foc: să joci orice, unu la unu. Se întîmpla aşa, ca într-un duel: “Mă, eşti mai bun decît mine la ceva? Hai să te vedem unu la unu!”
Aşa şi în ziua aceea. Jucam fotbal, pe tot terenul, unu la unu. Şi la un moment dat începe să plouă. Jucam pe bitum (ca să o lămurim şi pe asta, cu hernia mea de disc, nici nu e de mirare că o am acum). Şi plouă, trăzneşte, vine furtună. Şi noi continuăm să jucăm (terenul era pe Marinescu, vizavi era un aprozar unde se găsea Pepsi la sticlă şi nectar bulgăresc la badog, Carola îi zicea, foarte bun). Aşa, şi jucam, apa se pusese cam de 5 centimetri pe teren.
Şi apare în scenă mama. Venise de acasă, de pe Porumbescu, cam de la 200 de metri de locul de pe Marinescu, unde era terenul.
-Băieţi, haideţi acasă, plouă prea tare!
Noi zicem din gură da, bine, mama pleacă, pentru că o ploua, iar noi continuăm să jucăm. Apa era deja cam pînă la glezne, scorul era egal, iar noi jucam pînă la 12 goluri, nu puteam pleca pînă nu o lămurim pe asta. Şi mai jucăm (oricum jucam deja de peste o oră). Era întuneric afară, deşi era puţin peste ora 14.00. Şi jucăm, jucăm, iar apa ne era deja pînă sub genunchi, mingea nu mai sărea deloc, nu o mai puteam controla, practic doar ne stropeam cu apă la mijlocul terenului, atunci cînd voiam să şutăm în ea. Eram morţi de oboseală, nu mai puteam respira, eram uzi pînă sub piele, dar nu ne lăsam. Şi revine mama, turbată:
-Sînteţi nebuni, veniţi acasă, a zis la radio că e inundaţie în toată România, veniţi acasă!
Adevărul este că ne trebuia un motiv foarte serios ca să renunţăm. Poate nu vă imaginaţi, dar era o asemenea rivalitate între mine şi Iancsi încît eram în stare să ne batem şi după ce se termina meciul, atît de mult uram să pierdem la sport. Şi motivul mamei părea serios. Dacă a zis la radio…Într-adevăr, era devastru pe stradă. Cum Marinescu e în pantă, de sus, dinspre Groapă (o să vă spun odată şi istoria acelui celebru stadion din Sinuţa), curgeau cascade, nu şiroaie, era efectiv potop, ne ţineam de garduri ca să putem păşi la deal…
Şi uite aşa s-a scris istoria primei şi singurei noastre dispute rămasă netranşată…Ne aducem aminte de asta de cîte ori ne mai întîlnim (deşi foarte rar în ultima vreme). Iancsi, prietenul meu din copilărie. Iancsi Szalma, care a avut prima rachetă Dunlop din cartier (tatăl lui era directorul fabricii Someşul), primii adidaşi, primul ceas de mînă Doxa, prima pereche de schiuri Rossignol, prima paletă Butterfly…
Şi tot uite aşa, de fiecare dată cînd plouă tare, gîndul îmi zboară la mama, draga de ea, cum ne-a convins ea să venim acasă…Am şi acum imaginea ei, udă din cap pînă în picioare, ieşind din casă de două ori ca să aducă doi nebuni cu picioarele pe pămînt…
1 comment
sa aduca doi nebuni cu picoarele din apa, pe pamant 🙂