Se împlinesc cîțiva ani de cînd n-am mai scris despre biserica mea, pentru că am pierdut definintiv bătălia cu sonorul dat la maximum în zilele de duminică. Și așa e demn, să te retragi cînd pierzi meci după meci.
Revin, totuși, pentru că duminica asta ce tocmai am lăsat-o în spate a fost, din acest punct de vedere, al sonorului, una de referință.
Prin casă, încercînd să te pregătești de plecare, gîndurile refuzau să se alinieze într-o anumită ordine, oricare ar fi fost aceea. Mintea refuza să primească alte informații decît cele venite din difuzoarele bisericii din apropiere.
Dacă socotim că se apropie Paștile, atunci gîndurile, atîtea cîte ne-au mai rămas după memorabila duminică ce-a trecut, nu ne pot duce decît spre o singură concluzie: că alaltăieri a fost doar un mic antrenament pentru ceea ce s-ar putea să ascultăm la sărăbătoarea ce va veni…
De cînd n-am mai scris pe această temă m-am informat de la unul dintre preoții de aici, cu care vorbesc frecvent, că se întîmplă o grămadă de lucruri demne de toată lauda la biserică: există activități cu copiii, apoi altele de ajutorare a familiilor nevoiașe, se tipărește chiar și o revistă cu substanță în conținutul său și multe altele…
Totuși, fixația aceasta cu sonorul la maximum nu poate fi depășită. E foarte probabil ca de fapt și ea să se contabilizeze, în opinia celor de acolo, tot la capitolul realizări.
Cum, tot atît de bine, s-ar putea ca eu să fiu idiot și să nu înțeleg că așa se face o slujbă ca la carte.
1 comment
dupa umila mea parere o slujba nu se face cu difuzoarele la maxim . o slujba ar trebui sa-ti transmita liniste , dar posibil sa fiu si eu , ca multi alti mireni, o necunoscatoare in ale celor bisericesti.